In dimineata zilei de 14 februarie 1989, taman de Ziua Indragostitilor, Salman Rushdie primeste un telefon de la o reportera BBC nu ca sa-i faca o declaratie de dragoste, ci ca sa-i aduca la cunostinta ca, in Iran, ayatollahul Khomeini tocmai l-a condamnat la moarte. Il mai intreaba ce "senzatie" ii provoaca aceasta stire. "Neplacuta", raspunde autorul Versetelor satanice, responsabile pentru fatwa instituita de imam. In realitate, scriitorul este ingrozit, terifiat, speriat de moarte. Intr-un gest irational, se repede pe scari sa inchida obloanele de lemn ale ferestrelor din living si se baricadeaza in casa. Apoi, isi da seama ca in citeva ore este programat sa apara la o emisiune a postului de televiziune CBS, iar mai tirziu e asteptat la slujba de inmormintare a prietenului sau Bruce Chatwin. Se va duce la amindoua, dar in casa din care avea sa plece in dimineata aceea nu se va mai intoarce decit dupa trei ani, cind deja nu va mai fi a lui. Nu e o condamnare in adevaratul sens al cuvintului, condamnare inseamna sa fii judecat de un tribunal impartial si gasit vinovat, incearca el sa se incurajeze, putin mai tirziu. E doar "edictul unui batrin nemilos si pe moarte", un batrin care, dupa spusele unui ziarist, "il condamna la moarte pe presedintele Statelor Unite in fiecare vineri dupa-amiaza". Intrebat in cadrul emisiunii televizate cum raspunde amenintarii iraniene, acestei adevarate declaratii de ura, altfel spus, Rushdie declara mindru: "Ar fi trebuit sa scriu o carte mai critica. O religie ai carei lideri se comporta astfel merita, probabil, sa fie putin criticata". Avea sa fie ultima lui aparitie publica pentru mult timp de-atunci inainte, iar peste doi ani, intr-un gest pe care-l va regreta toata viata, va incerca sa formuleze o serie de scuze care, odata formulate, nu i-au folosit la nimic. Independenta, nu indiferenta fata de religie Dar cum a inceput totul?