Despre cauzele, manifestările, consecinţele şi formulele de ieşire din actuala criză a sistemului financiar internaţional (în SUA sau în zona euro) s-a scris suficient de mult din 2007 până astăzi. Puţine sunt acele aspecte ale crizei care au rămas mai puţin analizate.

S-a scris însă mai puţin în spaţiul public despre impactul crizei actuale asupra ţărilor membre ale Uniunii Europene care nu sunt în zona euro, dar au o economie "euroizată", au un sistem financiar dominat de câteva grupuri bancare internaţionale, o datorie privată în euro greu de ignorat, o piaţă de capital "ţ" ca volum, scurtă ca maturităţi şi primitivă ca instrumente financiare, investitori de capital autohtoni instituţionali sau privaţi puţini şi un sistem fiscal şi legislativ perceput ca puţin transparent. În registrul pozitiv, ţările descrise mai sus au în comun o capacitate fiscală mare, independenţă în ajustarea lichidităţii şi Lombard-ului şi, cel mai important, o populaţie obişnuită de generaţii să continue să finanţeze deficitul bugetar şi lipsa de competitivitate.

România este una dintre tările care s-ar putea regăsi în această descriere. Ce ar fi deci de făcut în legătură cu restructurarea sistemului

financiar-bancar, după 9 decembrie 2012 pentru ca România să încerce să iasă din tiparul creionat mai sus? Iată câteva contururi pentru un răspuns care, în mod cert, prin dialog public şi instituţional, trebuie aprofundat.

Sunt trei idei pe care clasa politică, nepartizan, ar trebui să le internalizeze atunci când se uită către reforma sectorului bancar-financiar:

1. Sistemul bancar, indiferent de rezidenţa proprietarului, este local. Lipsa de lichiditate şi reducerea finanţărilor, retragerea, "run on the bank" sau orice ar putea afecta percepţia despre sau capacitatea reală de intermediere bancară, indiferent de ţara de origine a băncii, produc în primul rând con