Spectacol „di granda” cu prilejul retrocedării clădirii Teatrului Naţional ieşenilor! O premieră cu mare montare, discursuri, flori, tipărituri de ţinută, foc de artificii la final. Urbea a suportat cu greu lipsa fastuoasei săli. După suspectul incendiu care a mistuit vechea clădire a Naţionalului în 1888, Titu Maiorescu se căina: „Pentru Iaşi, lipsa de teatru este o lipsă care nu se poate compara cu nimic alta. E ca şi când Iaşii ar fi lăsaţi pe întuneric, este ca şi când i s-a ridicat viaţa intelectuală, este, în fine, a-l arunca într-o viaţă de frivolitate şi distracţiuni care numai caracterul nu pot să-l formeze!”.

Multă actualitate şi-au păstrat spusele criticului în cei şase ani în care sala a fost lăcătuită! Am arătat, în rubrica de sâmbătă/duminică, rolul nefast al unei legislaţii ce îngăduie şicane nesfârşite ale contestatarilor licitaţiilor de atribuire a şantierului: au condus la imobilizarea sălii de-a lungul a trei ani în care nu s-a bătut un cui. Dar şi dincolo de aceşti trei ani pierduţi de pomană, durata reparaţiilor s-a întins peste poate – patru ani! La precedentele două reparaţii capitale, conducerea şantierului a asigurat-o inginerul Navrot, soţul actriţei Liana Mărgineanu. Prima lucrare a durat un an: „A trebuit mai întâi să ne dumirim cum se cuvine” – motiva Navrot. A doua restaurare a durat doar două luni: „Acum ştiam despre ce este vorba”.

Faţă de aceste două adevărate recorduri în materie, răstimpul în care s-au derulat acum lucrările (cam aceeaşi gamă) pare impardonabil de lung. Adevărat, s-a lucrat temeinic. O expoziţie din sala „Miluţă Gheorghiu” înfăţişează pas cu pas truda constructorilor-restauratori (în mapa de protocol s-a aflat şi un DVD): au refăcut aidoma fiecare element de la galeriile foaierelor la butaforie, feronerie, ornamentaţii diverse, fresce, stucaturi, ancadramente, tapiţerii, şi au reînoit tehnica de scenă