★★★★ Doru Moţoc, Catedrala pierdută, Râmnicu Vâlcea, Ed. Antim Ivireanul, 2012
Doru Moţoc face parte dintr-o minoritate persecutată: aceea a oamenilor de valoare. Este foarte talentat ca scriitor, scrie teatru, proză şi studii critice mai bine decât mulţi autori cu pretenţii, dar nu i se găseşte un loc în prim-planul vieţii literare. Mai şi locuieşte în provincie (la Râmnicu Vâlcea), astfel încât e uşor de ignorat.
Cartea sa de proză scurtă recent apărută este cuceritoare (am citito ca să mă răsplătesc pentru efortul de a fi parcurs un teanc de cărţi de versuri monoton-licenţioase ale unor autori tineri). După prima fraza a fiecărei dintre povestiri eşti deja nerăbdător să afli ce se întâmplă în continuare. Ce fac doi soţi cu o pereche de cătuşe cumpărate de la un magazin din Salzburg despre care vânzătorul spune că "sunt cele folosite de poliţia americană când i-au încătuşat pe Bonnie şi Clyde"?
Cum o va sfârşi un şobolan care, sătul de viaţa lui în întunericul subsolurilor, urcă pe ţevi şi intră într-un apartament de bloc (în care locuieşte un bărbat sătul şi el de o viaţă fără orizont)? Ce îi trece prin minte unui bărbat de 35 de ani care se plimbă cu o femeie prin parc, într-o duminică ploioasă? Etc. Prozatorul ne oferă răspunsuri succinte şi clare la aceste întrebări, dar – şi acesta este poate secretul artei lui – nu distruge misterul existenţei.
Iată, ca exemplu, răspunsul la întrebarea "Ce fac doi soţi cu o pereche de cătuşe?" Nu fac nimic, pentru că divorţează. Iar bărbatul, la care rămân cătuşele, îşi leagă cu ele o mână de cealaltă şi alunecă într-o apă adâncă.
