Teatrul Naţional din Iaşi, cel mai vechi şi mai mândru teatru din România, şi-a redeschis porţile, după o perioadă de aproape 7 ani de renovare, cu o foarte inspirată montare a regizorului Alexandru Dabija: „Iaşii în carnaval".

Sigur că unii cârcotaşi vor strâmba din nas şi vor spune că pe vremuri faimosul „conul Bazil" nu ar mai avea azi nimic-nimicuţa de zis şi că o astfel de opţiune repertorială ar putea părea, în anul de graţie 2012, cel puţin inadecvată cultural. Recunosc însă că nu fac parte dintre aceştia. Ba, dimpotrivă, mi se pare că a redeschide teatrul numit „Vasile Alecsandri" cu o piesă scrisă de celebrul răposat care dă numele instituţiei este un act nu doar de onoare, ci chiar de curaj. Şi cunoscând modul tandru-jucăuş cu care Alexandru Dabija a abordat opera unui alt mare „moldovan", Ion Creangă, propunerea unei „lecturi" cu un ochi proaspăt al scrierii unui autentic star al secolului XIX mi-a dat ghes să purced spre târgul Ieşilor, cândva capitală, sau „capitaţie", cum spunea Alecsandri.

Cu toate valurile şi vânturile care au trecut peste el, oraşul are încă ştaiful unei foste capitale. Arhitectura este principalul martor. Unde mai pui că străvechiul teatru, bisericile seculare şi parcurile prin care a suspinat etern amorezatul Eminescu au putut fi văzute în lumina unei toamne nesperat de frumoase, cu doar o săptămână înainte de ziua Sfintei Paraschiva. Oraşul, de obicei destul de molcom şi aţipit, era pătruns de fiorul marii sărbători ce are să vină peste câteva zile, iar locanicii şi câţiva pelerini prevăzători se înghesuiau deja la moaştele sfintei depuse în somptuoasa catedrală mitropolitană, ca să evite aglomeraţia şi coada care în anii cei mai buni pornea încă de la gară. Pe scurt, „Ieşiul" era frumos şi emoţionat ca o fată ce-şi aşteaptă îmbujorată peţitorul.

În acest „sos" creat din energie pozitivă şi toamnă blândă