Într-unul dintre cele mai cîlţoase romane proletcultiste – Oţel şi pîine – scos de Ion Călugăru, în 1951, la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, după numirea lui Gheorghiu-Dej la Ministerul Economiei Naţionale, în 1 decembrie 1946, activistul de partid Pavel Ilie e trimis la Reşiţa, de la Bucureşti, ca director al Combinatului, pentru a creşte producţia de oţel prin înlăturarea inginerilor şi tehnicienilor identificaţi ca duşmani de clasă şi promovarea în posturile cheie a muncitorilor de tip nou, în frunte cu membrii de Partid. Sursa: EVZ

Dobîndirea Ministerului Economiei Naţionale la 1 decembrie 1946 a fost considerată de istoriografia comunistă ca una dintre victoriile strălucite ale PCR în marşul nestăvilit către cucerirea Puterii în România.

Numitul Pavel Ilie n-avea nici o treabă cu oţelul, cu viaţa din Reşiţa, cu minima pregătire de specialitate. Fusese pînă la numire – o spune chiar autorul – un brav activist de sector în Bucureşti, strălucit zbierător de lozinci la mitingurile PCR şi eficient spărgător de mitinguri ale partidelor burgheze.

Trimiterea sa într-un post care cerea, înainte de toate, pricepere la oţel şi ceea ce se numeşte azi talent de manager, făcea parte dintr-un plan mai amplu al comuniştilor de a acapara, treptat-treptat, punctele cheie ale economiei naţionale înainte ca aceasta să treacă în patrimoniul statului prin actul naţionalizării de la 11 iunie 1948.

Punînd la punct, în vederea tipăririi, după aproape trei decenii de la eşecul de a ajunge în librării, din cauza cenzurii, Istoria literaturii proletcultiste, recitesc operele de referinţă ale anilor 1947-1953.

Cînd le-am citit, înainte de 1989, m-am amuzat.

Acum, în 2012, după experienţa aşa-zisei democraţii româneşti, realitatea transcrisă în aceste cărţi îmi dă de gîndit.

Şi-mi dau seama că, la o adică, Partidul Comunist Român n-a diferit prea