Fără să exagerez, comuna Budila de lângă Braşov putea să se transforme, după 1990, într-o Vale a Loarei în miniatură. Aici sunt nu mai puţin de patru palate ale nobililor maghiari şi o biserică ortodoxă din secolul al XVIII-lea. După informaţiile mele, este singura localitate rurală din România care cuprinde atâtea reşedinţe nobiliare, monument istoric. Din păcate, de o parte dintre construcţii riscă să se aleagă pulberea.

Mugetul istoriei

Am ajuns la Budila întâmplător, de fapt aveam intenţia să găsesc un alt sat, unde aveam un subiect despre comunism. Ploua mărunt şi am văzut pe geamul maşinii o ruină mare. Am oprit, am coborât şi m-am îndreptat spre ea. Era un palat destul de impunător şi am intrat întrat pe o uşă sculptată, care arăta ca vai de mama ei. Aveam senzaţia că am nimerit într-un thriller, cu conace bântuite de fantome. Mă simţeam supravegheat, şi chiar eram. În timp ce studiam o cameră imensă, care părea o fostă sală de bal, dintr-un colţ întunecat am zărit lucid nişte ochi. Am zbierat: "E careva aici?!". Mi s-a răspuns: "Muuuu!". Privirea nu era nici măcar curioasă, ci blândă şi aparţinea unei doamne vaci. Ţinând cont de locul unde se afla, am întrebat dacă e de rasă nobilă şi a dat din cap, că da. Cooperantă, a stat să o pozez, fără să se sperie de blitzul aparatului.

Am ajuns apoi în altă cameră, de unde se auzea un fornăit. Am dat peste un grof-cal, vizibil deranjat că i-am întrerupt masa, avea în faţă mult fân. Şi el era civilizat, mânca fără să clefăie. În timp ce prezentam omagiile mele calului, au apărut mulţi puradei. Unul, mai dezgheţat, mi-a spus că pe cal îl cheamă Bodor şi e al familiei lui, care stă într-o dependinţă a castelului. Cum aveam la mine un pachet de gumă de mestecat, am început să le împart copiilor. Când am ajuns la o  feţită, puştiul isteţ mi-a zis încet: "Domnu, ei nu-i da, că-i unguroaică, dă mie