Cam toate companiile de stat sunt o problemă. Cum lucrurile nu mai pot merge aşa, pentru că ajungem la deficite mari şi firmele căpuşă distorsionează toată economia, FMI a impus reformarea companiilor de stat: restructurare, faliment sau privatizare.
Cazul vânzării eşuate a Oltchim readuce în prim plan eterna întrebare a lungii tranziţii româneşti: se mai justifică azi privatizările sau e un moft al FMI-ului, care ne va duce de râpă economia, vânzându-ne pe nimic bijuteriile coroanei, câte au mai rămas? Ca să răspundem, să ne uităm puţin la cum arată companiile de stat din România şi dacă ele sunt sau nu bijuterii pe cât ne place să credem, dacă avem realmente numai giganţi de talia CEZ şi EDF.
Pierderi şi arierate
În primul rând, companiile de stat de la noi fac pierderi. Uriaşe, vreo 5-6 miliarde de lei pe an. Pentru comparaţie, FMI estimase că, în 2008, înainte de criză, o companie privată avea în medie un profit anual de 3.000 de lei pe angajat, în timp ce una de stat (să le luăm doar pe cele din subordinea guvernului central) pierdea 8.000 de lei. Sigur, veţi spune, companiile de stat mai îndeplinesc o mulţime de funcţii sociale, dau unele servicii gratis sau la preţ mic pentru cetăţeni, că de aceea şi trebuie să fie de stat, altminteri ar putea fi foarte bine şi private. Adevărat, însă pentru acele servicii publice legitime companiile de stat primesc bani de la buget, special alocaţi pentru asta. De pildă, CFR Călători primeşte o subvenţie pe călător pentru că statul vrea să încurajeze transportul feroviar şi dă bani de la buget pentru asta. Suma respectivă intră însă la veniturile companiei ca plată pentru serviciile prestate, nu apare la pierderi acoperite de bugetul statului. Apoi, rezultatele companiilor de stat s-au înrăutăţit constant după 2009, chiar şi după ce economia privată începuse să dea semne de revenire. În c
