De peste 35 de ani, Dick Hoyt îşi poartă fiul, pe Rick, care nu poate merge şi nici vorbi, în curse de maraton, triatlon sau Ironman, împreună alergînd, înotînd sau pedalînd cît să înconjoare Pămîntul pe la Ecuator.
Era o seară liniştită în Holland, Massachusetts. Familia Hoyt se pregătea de culcare. În sufragerie, Rick, fiul de 15 ani, stătea lungit pe o canapea. Tocmai citise un articol despre o
cursă de alergare de 8 kilometri, în scopuri caritabile, pentru un copil rămas infirm în urma unui accident. Rick a lăsat revista şi a început să tasteze un mesaj pe un computer: "Tată, hai să facem şi noi ceva deosebit împreună, să simt şi eu că trăiesc! Hai să alergăm în cursă, vreau să facem asta!".
La numai doi metri de fiul său, Dick Hoyt, tatăl, stătea afundat în gînduri într-un fotoliu. Beep! Un semnal sonor îl anunţă că Rick i-a trimis un mesaj. Cei doi nu pot comunica altfel. Băiatul său nu poate merge şi nici nu poate vorbi. La naştere, cordonul ombilical i s-a înfăşurat în jurul gîtului, un ştreang care i-a luat o felie imensă de viaţă: paralizie cerebrală. Medicii le-au spus părinţilor să-l interneze într-o clinică specială, "ca să nu fie doar o legumă". Dar Dick şi soţia, Judy, n-au avut inimă să-l lase.
L-au învăţat alfabetul, să scrie, să citească. Apoi l-au dat la o şcoală normală, i-au luat un calculator prin care să poată comunica, prin mesaje. Pentru că puştiul, deşi la marginea vieţii, era foarte inteligent. Dick a văzut mesajul. Şi-a muşcat pumnii mari şi le-a ordonat lacrimilor să nu ţîşnească. Era locotenent la Paza Aeriană, un tip aspru, obişnuit să comande, să lupte pînă la capăt, mai ales pentru fiul său.
"Tată, nu mă mai simt handicapat!"
Dick Hoyt nu era un alergător. Dar Rick voia să simtă viaţa şi altfel decît pînă atunci şi asta a fost de ajuns. Au participat în acea cursă, Dick împingînd scaunul cu rotile î