(Articol apărut în Dilema Nr. 550, 17-23 oct. 2003)
Luat, cum se spune, cu treburi, parcă iarăşi n-am observat toamna cum se-nfiripă din ceţuri - asta pînă cînd, în liniştea puţin opacă a dimineţii sîmbetei trecute, n-am auzit cîinele lătrînd, într-un fel vestind-o. Plouase noaptea, iar pe terasa de lemn a frumoasei case în care înnoptasem - în satul Sebişa, pe drumul de la Baia Mare spre Satu Mare - se strînsese ceva apă. Undeva, departe, crucea unei biserici; încă şi mai departe, lunca Someşului. În faţa casei, livadă de meri. În spate, pe costişă, rînduri-rînduri, viţă de vie - cu frunza puţin albăstrită, aşa cum pare ea în dimineţile umede şi înceţoşate. În dreapta, departe, peste acoperişuri, şoseaua naţională şi satul. Şi, spuneam, aproape, sub scări, mioriticul lătrînd. Ce-are? - am întrebat eu. N-are nimic. Urcă lumea la vii, la cules - mi-a răspuns gazda. Îi miroase a must - am încercat eu o glumă. A, nu - am fost lămurit -, îi miroase a sînge, se taie oi, pentru gulaş sau sarmale cu carne de oaie, e obiceiul culesului. Taci, mă!
A mai lătrat ce-a mai lătrat, şi-ntr-un final a tăcut singur.
Toamna în Ardeal mi s-a părut, aşadar, cam înnourată, mai curînd tăcută, umedă şi puţin albăstrită. La Cluj, zumzet studenţesc şi ceva oaspeţi străini - se pregăteşte Conferinţa europeană a rectorilor. În camera de hotel, în mini-frigider, bere, vodcă, cola şi alune; pe strada plecată din piaţa statuii lui Matei Corvin şi pînă la statuia Lupoaicei, pe băncile tricolore sau pe trotuare, nu era nimeni la ora de noapte la care am ieşit să caut ceva snacks-uri - doar, pe cîte un stîlp, afişele cu turneul Iris, pe care aveam să le regăsesc peste tot.
La Baia Mare, a doua zi după-amiaza, grătare la colţ de stradă, cum am văzut mai demult într-un film cu viaţa lui Giuseppe Verdi, pe cînd era tinerel şi încă nu compusese Nabucco: castane puse la copt şi v
