Este dificil, dacă nu chiar imposibil, să explici în cîteva fraze complexitatea problematicii legate de comunicarea scrisă şi de raporturile ei structurale cu discursul oral. O face însă Nichita Stănescu, în stilul său inconfundabil, într-una dintre sutele de reflecţii asupra limbajului uman, cuprinse într-un binecunoscut poem din volumul Oul şi sfera (1967): „... scrisul e un mod de a încetini gîndirea, / un mod primitiv de a înţelege, de a opri / mişcările gîndului“ (Nichita Stănescu, „Arta scrisului“). Pornesc de la definiţia poetică stănesciană nu pentru seducătorul ei efect stilistic, ci pentru că surprinde, în fond, o trăsătură esenţială a scrierii: lentoarea, caracterul elaborat, întemeiat pe norme cultural construite, opuse principial spontaneităţii naturale a gîndului şi a vorbirii. În vreme ce comunicarea orală actualizează gîndul cu o rapiditate care permite în mai mică măsură autocenzura vorbitorului, prin mecanisme neurolingvistice care se lasă încă cercetate, comunicarea scrisă developează gîndul, îl îmbogăţeşte, îl „înscenează“ sau îl cosmetizează, după caz, trecîndu-l totodată prin alambicurile convenţiilor stilistice sau culturale.

Nu vreau însă să reiterez aici bine-cunoscuta opoziţie dintre spontaneitatea, respectiv afectivitatea limbii vorbite şi caracterul de artifex al scrierii, opoziţie care a scindat disciplina stilisticii la începuturile sale, ci, dimpotrivă, să accentuez ideea că cea din urmă se grefează într-un fel sau altul pe corpul oralităţii, de care nu se poate debarasa deloc uneori. Exemplul cel mai convingător rămîne în acest sens textul epistolar, născut din nevoia de a perpetua dialogul la distanţă cu unul sau mai mulţi interlocutori. Într-o istorie a genului epistolar (Editori Laterza, 2008), Armando Petrucci trece în revistă formele diverse ale corespondenţei publice şi private începînd cu secolele VI-V î.Hr. şi pînă în