- argument -
Am fost, cîndva, o mare iubitoare de scrisori. Pe vremea lui Ceauşescu, aveam rude în străinătate: ca atare, evident, ne scriam reciproc. Cea mai prolifică interlocutoare a mea a fost mama naşei mele, căreia pe atunci îi spuneam Oca. Ea a fost un soi de mătuşă-dădacă pentru mine. Cînd eram eu prin clasa a doua, a treia, a plecat, de tot, în Austria, unde avea o soră.
Ne-am scris aproape săptămînal, deşi Oca nu stătea prea strălucit la capitolul ortografie (fiind de origine germanică şi cu studii submedii). Dar asta nu a avut vreo importanţă: ortografia îndoielnică era compensată de stilul cald şi poveştile vii. Eu îi răspundeam în maniera „clasică“ a copiilor, cu lux de detalii şi cu desene. Dar şi cu multă dragoste.
DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriu Dragoste din care i-am scris, o perioadă aproape zilnic, şi iubitului meu din armată, pe cînd eram în primul an de facultate. Iarăşi, scriam tipic pentru o „tînără“ la prima iubire: puhoi de sentimente, amestecate cu relatări ale foarte interesantelor mele acţiuni zilnice. La care se adăugau poezii, căutate prin ce cărţi aveam în bibliotecă, şi frunze culese de prin parcuri... Vreo două luni am trăit în scrisori.
Astăzi, scriu foarte rar scrisori sau cărţi poştale. Răspund nu foarte conştiincios la mail-uri, fără mari pretenţii ori chefuri stilistice. Mă mai joc uneori în sms-uri, dar simt că m-am săturat şi de asta. Dacă am ceva de scris, îmi scriu mie, într-un soi de jurnal. Pe laptop.
Am vrut să văd dacă şi altora li se întîmplă la fel. Cît şi cînd mai scriu..., şi cu ce ocazii. Dacă o fac de drag sau de nevoie. Dacă scriu cel mai des într-un cadru formal, cînd au nevoie la birou, sau în intimitatea lor. Dacă s-au oprit asupra unor formule de adresare sau dacă îşi încep şi termină mesajele la întîmplare. Da