Acum, dacă s-ar difuza pentru prima dată la vreunul din canalele TV, ar trece neobservate. Sau, în orice caz, nu ar avea un asemenea impact ca pe vremea aceea. Erau anii ’70-’80, televiziunea lui Ceauşescu nu oferea mare lucru, aşa că serialele străine erau urmărite de o ţară întreagă, iar personajele şi situaţiile din ele se întipăreau în conştiinţa publică. Dacă, în plus, vorbim de cei care pe atunci erau copii (aşa cum este cazul meu), lucrurile căpătau dimensiuni încă şi mai mari şi ajungeau pînă la hiperbolizare.
În ziua de astăzi, cu siguranţă ni s-ar părea ridicol un Johnny Weismuller în rolul lui Tarzan, cu chica lui aranjată frumos şi corpul perfect epilat. Ca să nu mai vorbim de cît de ridicol ne-ar părea celebrul lui strigăt ca un jodler, pe care-l producea cu mîinile pîlnie la gură cînd ţi-era lumea mai dragă. Sau de trucajele puerile şi evidente, de film făcut în anii ’30...
DE ACELASI AUTOR Premiile acestei rubrici pentru 2012 Actorul şi televiziunea Cine pleacă, cine rămîne Ordonanţa pe furiş Pe-atunci, eram atît de nerăbdător să vină ora la care era programat serialul, încît încercam să fur startul, dînd limbile ceasului înainte. Apoi urmăream episodul cu sufletul la gură şi mi se părea că întotdeauna se termina mult prea repede. Pînă să vină sfîrşitul însă, încercam să reţin cît mai multe „faze tari“ sau replici, pe care să le povestesc a doua zi cu colegii la şcoală. Ai văzut cum s-a luptat cu leul sau cum a răpus crocodilul care se apropia ameninţător de Jane? Sau cum Tarzan şi Jane înotau pe sub apă, iar ea era dezbrăcată complet?!! (Pe-asta o rememoram înfioraţi.) Cît despre scena în care cei doi fac cunoştinţă, iar el se bate cu pumnul în piept şi zice „Tarzan“, apoi o loveşte pe ea în piept şi zice „Jane“, apoi iar pe el, apoi pe ea, şi tot aşa – era numai bună să fie încercată cu fetele. Acestea însă nu gustau niciodată poanta
