Comemorarea Victimelor Holocaustului s-a bucurat, anul acesta, de cîteva momente deosebite. E adevărat că aceste ocazii au prin definiţie un anumit convenţionalism fragil, care poate bascula uşor, dar în cazul de faţă mi se pare că măsura care să prevină alunecarea spre grotesc a fost călcată dacă nu deliberat, cel puţin flagrant. În orice caz, merită să ne întrebăm ce are rost să se spună şi să se întreprindă într-o astfel de ocazie şi cum poate ea funcţiona în viaţa unei societăţi.

Primul moment a fost cel al declaraţiei preşedintelui, prezentată prin intermediul unui consilier la ceremonia de comemorare, în care Traian Băsescu spunea toate lucrurile frumoase şi corecte despre antisemitism şi xenofobie, inclusiv că în anumite momente de răscruce din istoria noastră s-au luat deciziile greşite. Păcat doar că preşedintele s-a manifestat de atîtea ori, implicit şi explicit, ca fan al personalităţii şi politicii lui Ion Antonescu, printre altele în celebra emisiune cu “Români, treceţi Prutul!”, în care a relativizat rolul lui Antonescu în Holocaust şi în care nu părea deloc de părere că s-ar fi luat nişte decizii greşite.

Apoi, în mesajul său, preşedintele mai susţinea că “Astăzi suntem animaţi de dorinţa de a construi împreună o civilizaţie a păcii şi a concordiei, în care să putem împărtăşi valorile care ne definesc şi în care credem: demnitatea umană, libertatea, curajul, solidaritatea.”

Concordie, demnitate, solidaritate? În ce ţară aplică preşedintele aceste politici progresiste, aceste experimente sociale fabuloase? Pentru că în România vedem doar opusul lor: fragmentare, dezbinare, marginalizare, lovirea şi mai tare a celor care sînt deja loviţi şi destructurarea gravă a instituţiilor care creează şi întreţin coeziunea socială.

Al doilea moment uşor neverosimil a fost asigurat de recent pocăitul Dan Şova, care a transmis cu această ocazi