(Articol apărut în Dilema Nr.317, 11 martie 2010)
Aş face liste cît e ziua de lungă. Am un kilometraj de circa 15 ani de feminism şi nu ştiu cum să-l sistematizez altfel. Sînt conştientă că va arăta ca o îngheţată fără carbohidraţi, dar poate îi va folosi cuiva şi în această formă frustă, dar sănătoasă.
La început a fost falogocentrismul
Am dat peste prima mea felie de feminism la o vîrstă impresionabilă; mă aflam în căutare de grile de interpretare ale unui text şi, dacă se întîmpla să pice, de reţete de viaţă. Prima carte pe care am pus mîna, un reader de la British Council, conţinea destule răspunsuri pentru punctul a. şi promisiuni gîrlă pentru punctul b. Sigur, să afli la 16 ani că întreg corpul ţi-e un organ sexual contribuie ca stimul de lectură. I-am dat bice cu lecturile, împiedicîndu-mă şi de absurdităţi, precum un manual de teorie literară care mă învăţa ce să „interpretez“ din absenţa femeii în poezia „Ozymandias“. Am avut şi tentative hermeneutice de mare respiraţie epică, precum un eseu despre imaginea femeii în poeziile fraţilor Văcăreşti (şi încă sînt convinsă de necesitatea unei istorii a literaturii române prin lentile feministe; multe scriitoare de recuperat zac pe acolo). Apoi am pus mîna pe Luce Irigaray, o feministă franţuzoaică. I-am fost devotată şi în teza de licenţă, îi rămîn şi acum; filozofie, mitologie, psihanaliză, literatură, era panaceul căruia îi duceam lipsa. Îi datorez recuperarea continentului negru care a fost pentru mine relaţia cu mama: nu e puţin lucru să afli, cînd mama îţi e pe patul de moarte – după ce ai petrecut ani detestînd-o – că întreaga cultură occidentală e întemeiată pe matricid. Irigaray deduce asta dintr-o reinterpretare a poveştii Clitemnestrei şi a fiicelor ei (una sacrificată de tată, alta lăsată pradă nebuniei) şi dintr-o călcare pe urmele lui Nietzsche, după toate regulile artei. Franţuz
