Grigore de Nyssa, teolog şi contemplativ înaripat din secolul al IV-lea, consemnează la un moment dat un eveniment epistolar. Înconjurat de apropiaţi, primeşte răspuns de la faimosul Libanios, mîndrie a Antiohiei şi a Răsăritului elen, maestru al cuvîntului convingător. Preţioasa misivă stîrneşte emoţia întregului grup. „Trecînd prin mîna tuturor, ea devenea comoara fiecăruia; unii şi-o întipăreau în minte, alţii pe tăbliţe“. A avea un răspuns de la Libanios însemna a fi preţuit în mediul cultivat al vremii, a participa la ceremonialul verbului ales. Pentru Grigore, ca şi pentru mai toţi intelectualii creştini ai secolului al IV-lea, cuvîntul creştin trebuia să aibă nu numai vibraţia Logosului, ci şi eleganţa, bine codificată, a elocvenţei tradiţionale. De altfel, cercurile de cărturari adunau necreştini şi creştini în jurul unei culturi comune, ale cărei dovezi o făceau cu toţii prin respectarea structurilor stabilite de discurs, prin meşteşugite referinţe literare, filozofice, istorice. Scrisorile contribuiau din plin la construirea acestor reţele intelectuale, în care un om ca Grigore se simţea îndreptăţit să fie membru.

Scrisorile aveau, desigur, căldura unei relaţii personale, dar trebuia să facă mai ales dovada unor oameni bine clădiţi, binecrescuţi, bine educaţi, capabili să participe la temele spiritului şi la deliciile lui, să-şi îndrume semenii, să aibă greutate în treburile publice. Ca şi în lumea greco-romană veche, stilul epistolar contribuia la prestigiul persoanei, arăta în ce măsură ştie ea să se încadreze cu eleganţă în exigenţele judecăţii juste, dar şi în ierarhiile cetăţii. Cuvîntul bine condus crea statut cultural şi social, proba autoritatea persoanei, ajuta la radiaţia ei publică. În secolul al X-lea, un erudit bizantin poseda o colecţie de scrisori model, un manual de stil epistolar care s-a păstrat într-un manuscris la Biblioteca Am