Cândva, jurnalismul reprezenta o platformă de exercitare a spiritului critic în folosul publicului. Azi, jurnalistul riscă să devină scriitor de pliante corporatiste sau menestrel de partid (pentru „onorabilitate", nu-si va lăuda fără rezerve patronul politic, ci îi va demola sistematic adversarii).

Presa clasică pierde constant din audienţă, şi nu doar din cauza plusului de expresivitate şi actualitate din online ori a epuizării marilor teme ale zilei în talk-show-ul de seară, ci şi a partizanatului explicit sau implicit. Măcar de s-ar asuma cu onestitate o anumită orientare politică, aşa cum se întâmplă prin Occident. Asta ar exclude însă demolarea constantă a unei singure tabere - partidele se mai rotesc, strategiile se mai schimbă, uneori partidele de stânga au politici de dreapta -, iar eficacitatea publicaţiei în lupta politică s-ar diminua.

Reclama e tot mai puţină, iar când intră totuşi, plătitorul vrea să obţină nu doar expunere, ci şi protecţie (nu vei mai scrie cu uşurinţă critic despre cineva care cumpără constant spaţii în ziar, doar îţi plăteşte indirect salariul, nu?). Publicitatea ca taxă de protecţie, iată o evoluţie interesantă (ziarele sunt încă redutabile ca lansatoare de judecăţi usturătoare de valoare şi rememorare a greşelilor trecutului, de ce să nu le cumperi miopia sau amnezia?). Iar asta nu încurajează prea mult audienţa.

Cititorii? Ar putea ei susţine presa clasică? Poate doar în cazul variantelor de nişă, hobby-ştii fiind dispuşi să plătească în general pentru a citi despre pasiunile lor. Dar asta presupune continuarea comprimării din media tipărită. În plus, lumea nu prea mai citeşte, iar ziarele sunt cumpărate mai mult de publicul de o anumită vârstă, nefamiliarizat cu internetul. Generaţiile care vin din urmă vor da probabil lovitura de graţie tipăriturilor. Care sunt alternativele mai neortodoxe la disp