Prin toamna lui 1987, un bun amic de-al meu şi-a luat permisul de conducere. Avea în jur de 19 ani (ca şi mine, de altfel) şi îşi trăia succesul cu intensitate maximă. Nu foarte mulţi tineri conduceau maşini înainte de 1989, să ne amintim. Motivele variau – de la faptul că o Dacie constituia atunci un lux pentru o familie de români, pînă la dificultatea propriu-zisă a promovării examenului auto. Prietenul meu, M., se putea considera, de aceea, privilegiat. Avea calităţi remarcabile pentru condus, promovînd examenul cu brio, iar, în plus, deşi nu-i cumpăraseră o maşină personală, părinţii săi se dovedeau surprinzător de liberali, permiţîndu-i să folosească vechiul autoturism al familiei ori de cîte ori îşi dorea. M. nu exagera cu solicitările, preferînd să circule mai ales în duminicile „fără soţ“. În astfel de excursii „locale“ mă lua şi pe mine, doar aspirant – în acele timpuri – la miraculosul „carnet“ de conducere.

DE ACELASI AUTOR O maladie autohtonă S'il vous plaît, monsieur Supermarket transilvan O dilemă (veche), RATP Străzile erau pustii şi cenuşii, dar noi ne simţeam teribil de bine, întrucît circulam – neînsoţiţi şi după bunul nostru plac – cu maşina prin oraş. Într-o duminică noroioasă şi întunecată (de noiembrie), pe cînd rulam liniştit pe Bulevardul Ştefan cel Mare, a răsărit un miliţian rebegit, cu privire cruntă, de cercopitec înfuriat. Făcea semne disperate cu bastonul şi fluiera de mama focului. Trebuie spus că, deşi afişa semnele de începător, M. era atent, prudent şi sigur la volan. Cum pe întreg bulevardul nu se afla ţipenie de pieton sau maşină şi cum prietenul meu condusese ameţitor de corect, intervenţia agitată a menţionatului personaj ni s-a părut, din start, suspectă şi de rău augur. M. a tras cuminte pe dreapta şi a ieşit din autoturism. L-am însoţit. Miliţianul a bîiguit ceva în vîrful buzelor, cu aroganţă rudimentară. Am înţele