În contextul noii reuniuni la vârf a Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei, vom vorbi în cele ce urmează despre literatura francofonă. Un concept care a provocat unele dispute în Franţa, pentru că este interpretat în mai multe sensuri.

Pentru unii istorici ai literaturii şi specialişti, literatura francofonă înglobează tot ce s-a scrie în limba franceză. Ceea ce ar însemna că Victor Hugo, Balzac, Zola şi Flaubert sunt autori “francofoni”. Pentru alţi specialişti, însă, un scriitor “francofon” este cineva care vine din alt spaţiu decît cel francez dar scrie în limba lui Molière. In această accepţie sunt francofoni scriitorii care vin din Belgia, din Quebec, din Elveţia, din fostele colonii franceze de pe continentul african, precum şi cei din teritoriile franceze de peste mări cum ar fi insula Réunion.

Cine intră însă într-o librărie franceză şi caută operele lui Emil Cioran, le găseşte pe rafturile rezervate scriitorilor francezi şi nicidecum pe cele purtînd eticheta “Pays de l’est” (ţările din est). Sunt consideraţi deci ca fiind autori francezi mulţi scriitori care n-au avut naţionalitatea franceză, precum Emil Cioran, Eugène Ionesco sau Samuel Beckett, dar care, prin operele lor, îmbogăţit patrimoniul literaturii franceze.

Pentru a simplifica lucrurile, unii critici şi comentatori preferă termenul “scriitor de expresie franceză” sau “scriitor de limbă franceză”, şi în acest caz nu contează unde s-a născut respectivul autor, din moment ce s-a impus şi s-a făcut cunoscut recurgînd la limba lui Molière.

Toate aceste nuanţe nu surprind însă o altă realitate: şi anume faptul că pentru unii autori deveniţi “de limbă franceză” adoptarea limbii lui Molière şi a lui Victor Hugo a însemnat o imensă muncă, practic o trecere de la cultură la alta, de la o limbă maternă stăpînită iniţial la o limbă adoptivă din motive literare. Numeroşi autor