Am fost, de curînd, la un concert al trupei Taxi la Sala Palatului. Nu ştiam prea multe despre formaţie, ci doar cîteva melodii, care îmi plăcuseră în anii ’90. Preferata mea era (şi mai este) „Comunitaru’“: „Castraţi-mă, castraţi-mă, / Sau, dacă vreţi, eutanasiaţi-mă, / Pentru că ultima voastră problemă – e clar – / Sînt eu – cîinele comunitar“.
Nu spun că respectiva melodie ar fi genială, dar e simpatică şi are un umor care, spre deosebire de majoritatea încercărilor în domeniu, nu e vulgar. „Sistemul bancar e unanim apreciat. / Politica e un nufăr imaculat. / Vaca dă lăptic, găina ouşor, / Numai eu nu mă încadrez în decor“, îşi continuă cîinele elegia. Nu excesiv de profund, dar… normal.
DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriu De altfel, cred că „normal“ e cuvîntul care caracterizează trupa Taxi. La prima vedere, pare o apreciere minoră. Dar, în societatea în care ne învîrtim, unde criteriile de toate felurile sînt brambura, „normalitatea“ devine, indiscutabil, o calitate. Cînd e însoţită şi de puţin umor (eventual autoironie), e şi mai binevenită.
Cred că tocmai normalitatea asta a fost cheia succesului remarcabil al concertului Taxi de la Sala Palatului (căci a fost, cu siguranţă, un succes – lumea a tot aplaudat şi au fost cel puţin trei bisuri). Membrii trupei nu erau nici îmbrăcaţi supersexy, nici ostentativi în vreun alt fel: erau în haine pe care oricare dintre spectatori le-ar fi purtat în viaţa de zi cu zi şi s-ar fi simţit confortabil.
Dan Teodorescu, solistul, purta blugi şi o cămaşă albastră, precum şi – ca de obicei – ochelari. Nu avea un look studiat: ci unul de cetăţean puţin peste medie (dacă putem spune aşa). Discursul lui către public era cald şi conţinea poante – nu toate geniale, dar nici unele vulgare. În opinia mea, era ideal pentru un public aparţinînd u