Săptămâna Caragiale a debutat marţi cu un spectacol pentru care cei care au avut privilegiul să se afle pe unul din scaunele sălii „Amza Pellea“ ar trebui să fie adânc recunoscători. Căci articularea unei lumi inspirate de nenea Iancu în teatrul coregrafic al lui Gigi Căciuleanu a dat naştere unuia dintre cele mai bune spectacole pe care

le-am văzut în ultimii ani. Unul care îşi conservă esenţa indiferent de scena pe care s-ar juca, fiindcă limbajul corporal şi tipologiile extrase cu atâta meşteşug din opera lui Caragiale se bucură de o universalitate care îi poate vorbi cu la fel de mare înţeles unui străin de la capătul lumii, precum ne-a vorbit nouă marţi seară.

Gigi Căciuleanu spunea, într-un interviu, că a plecat de la ideea că „suntem goi, aruncaţi în furtuna vieţii“. Aşa se face că cei unsprezece tineri dans-actori, cum le spune coregraful artiştilor cu care lucrează, sunt lansaţi în spaţiul scenic în costume de culoarea pielii, care sugerează goliciunea. Pe măsură ce spectacolul înaintează, fiecare devine, îmbracă, odată cu un costum, o identitate. Aşa că ne întâlnim cu un Goe cu gesturi desprinse, parcă, dintr-o comedie de pe vremea filmelor mute, cu un cetăţean turmentat ce dansează pe Sonata Lunii, cu un Trahanache decrepit care, într-o inserţie de cuvinte rătăcită în plin limbaj nonverbal, repetă de câteva ori aceeaşi frază, cu o coniţă sau alta, cu Leonida şi Efimiţa sa. Momentele, însă, nu sunt descriptive, ci, mai degrabă, aluzive. Asta pentru că Gigi Căciuleanu nu descarcă în „D’ale noastre“ poveşti rezumate, nici chiar schiţate, ci tipologii care dau naştere la poveşti şi situaţii. Gigi Căciuleanu extrage din Caragiale universalul şi, susţinut de un limbaj aşijderea, reuşeşte un spectacol ce aparţine tuturor. O face folosindu-se într-un mod magistral de mişcare, dar şi de forţa de sugestie a costumelor, repere importante pentru specta