1 octombrie 2012, Fundeni
În curînd, va apărea, la Editura Humanitas, o selecţie din corespondenţa lui Caragiale, alcătuită, cu ştiuta sa virtuozitate, de Dan C. Mihăilescu. Transcriu, în avanpremieră, două sfaturi ale dramaturgului către Mihalache Dragomirescu, într-o scrisoare trimisă în 1906, de la Berlin. Un prim sfat e legat de înclinaţia destinatarului de a intra în politică: „Eşti tînăr şi voinic şi curat: lasă pe contimpurani să-şi dea meciuri de nataţiune în mocirla putridă care se numeşte publicitatea actuală românească (…) tu rămîi pe mal“. Al doilea sfat e un îndemn spre cariera pedagogică: „…caută a scăpa cît poţi tineretul de rătăcirea în care sistematic îl ţine nenorocita noastră şcoală – criminala instituţie de stat!“.
5 octombrie 2012, Bucureşti
DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zile Cînd văd crocodili, sînt indignat pînă la blasfemie. Nici un animal nu mi se pare mai hidos, mai respingător, mai inutil. Sînt urîţi şi răi, lacomi şi sîngeroşi, o combinaţie terifiantă de tîrîre şi atac. Cum să-i socoteşti o „creaţie“ a bunului Dumnezeu? Ce motivaţii subtile, ce criterii „stilistice“, ce calcule ambientale pot îndreptăţi producerea unui asemenea monstru? Or, iată că o ştire exotică vine să-mi dinamiteze idiosincrasia. Un pescar din Costa Rica, pe nume Chito, găseşte un crocodil rănit la un ochi de glonţul unui vînător. I se face milă, îl îngrijeşte vreme de o jumătate de an cu tot soiul de medicamente, după care vrea să-l ducă înapoi, în mediul său de obîrşie. Crocodilul însă refuză. Se întoarce la salvatorul său şi rămîne alături de el. Cei doi se împrietenesc, se joacă împreună, convieţuiesc tandru de-a lungul a douăzeci de ani, pînă la moartea crocodilului, care, între timp, capătă un nume (Pocho) şi devine un membru răzgîiat al comunităţii gazdă. Carevasăzică, reptila a
