În trecutul nostru mai îndepărtat, furtul cărţilor este o treabă obişnuită. O carte se fură pentru lectura ei, dar mai ales pentru valoarea ei. Nu este vorba aici de o valoare simbolică, ci de una cît se poate de palpabilă, de materială, de zornăitoare. O carte, în peisajul secolului al XVIII-lea, este un lucru rar, un lucru asociat cu Biserica, mănăstirea, uneori cu şcoala. Biblioteci „publice“, în sensul celor de astăzi, nu prea există, în timp ce bibliotecile private sînt şi ele puţine şi se reduc la un număr infim de privilegiaţia ai lecturii şi ai bunăstării. Manuscrisul penetrează mai degrabă diferitele medii, decît tipăritura; el fiind rodul muncii cîtorva scribi care, unii cu talent, alţii cu mai puţin talent, adună ceea ce consideră important de cunoscut. Din acest motiv, cartea este un „raritet“ costisitor.
DE ACELASI AUTOR Cui i-e frică de prostime? Ghearele lungi ale dregătoriilor Despre vrăjitori şi vrăjitoare „Sminteala limbii“: despre sudălmi şi ocări Nu puţine sînt cazurile de popi, călugări, sau chiar laici, „plecaţi“ cu mineie, liturghiere, cazanii sau ohtoihuri sub sutană, sau surtuc, cărţi transformate mai apoi în lucruri mai „terestre“ şi mai „utile“. Cam la fel este răsplătită şi munca unui iubitor de lectură, dornic să păstreze şi să copieze „frumos“ şi cu patos pagini şi pagini de istorii de odinioară, pentru a fi văduvit apoi de valoroasa-i operă prin furt. De pildă, un oarecare Ştefan Şandru, citind în original Paul şi Virginia, s-a apucat de traducere cu justificarea următoare: „văzînd frumoasa poveste a acestii mici cărţi me-am pus ostenelile mele cele cu dragoste întru scrierea ei, scriindu-o în vremea cumplitei ciumi ce stăpînea la Iaşi, la anul 1829, noiemvrie 24, în sfînta mănăstire Slatina“. Or, ca Ştefan Şandru sînt mulţi alţii ce se ostenesc spre plăcerea lecturii. Dar este la fel de adevărat că sînt şi mulţi alţii care a
