Despre „predarea religiei“ în şcoli s-a scris mult în ultima vreme, iar controversele pe subiect au fost extrem de înflăcărate. Nu am intenţia să fac un inventar al opiniilor în legătură cu această temă, ci doar să sugerez cîteva accente de plasat pe lista argumentelor împotriva orei de „educaţie religioasă“.

Într-un recent articol publicat pe Contributors, intitulat „Jos Dumnezeu!“ (contributors.ro, 1 octombrie), domnul Tudor Călin Zarojanu pledează ardent pentru religie ca „soră a limbii materne“ şi polemizează intens cu diverse bloguri care critică în termeni duri Biserica şi psihopedagogia ei. Articolul cu pricina a generat o aprinsă dezbatere printre cititori. Accept că protestele exprimate de criticii anonimi sînt, adesea, excesiv de acide şi persiflante, dar mă declar coechipier al acelora care au rezerve faţă de oportunitatea încadrării pedagogice a religiei în aceeaşi clasă cu literatura şi cu fizica.

Şi asta nu doar pentru că manualele de „educaţie creştină“ sînt de o calitate îndoielnică; nu numai pentru că unii „profesori de religie“ nu au harul pedagogic, competenţa profesională sau, uneori, profilul moral adecvat pentru a-i „instrui“ pe copii într-un asemenea domeniu; nu doar pentru că ameninţările cu iadul la adresa şcolarilor vinovaţi de păcatul de-a frecventa cinematograful duminica sună inchizitorial; nici măcar pentru că raiul şi iadul definite în asemenea şedinţe de şcolar spiritism nu seamănă cu… realitatea (aceea care-ar fi, de-ar fi să fie…). Nu, nu doar pentru aceste motive sînt împotriva cursurilor „de religie“ în şcoală. Cred că ar mai trebui avute în vedere şi altele care, într-o ordine logică, le precedă pe cele evocate.

În primul rînd, am dubii că religiozitatea în sine ar fi susceptibilă să facă obiectul unui curs didactic pentru copii (dacă vorbim de istoria religiilor sînt, evident, de altă părere). Divinitatea este