Moaşte din copilărie „Aaaaah! Doamne fereşteeeee!“ Îmi scutur mîna şi o frec temeinic de turul blugilor. O bucată sfarogită de nuştiuce învelită într-un tifon la fel de dubios a zburat pînă în colţul celălalt al camerei. Mai bine întrebam de la bun început. Pentru că am pus mîna imediat pe acel plic îngălbenit. Avea în el ceva mai mult decît o banală scrisoare. Cum de nu-l văzusem pînă acum? Ce secrete ale părinţilor mei o ascunde? Soarele cade pieziş pe vechiul birou al tatălui meu, căruia îi inspectez periodic sertarele. Ditamai omul, am rămas cu reflexele copilăriei, cînd nimic nu scăpa nescotocit. Cînd nici un cadou de Crăciun luat cu cîteva luni înainte nu scăpa nedescoperit. Nici o fustă de-a mamei neprobată. Nici un pantof cu toc necălcat în mijlocul tălpii cu picioarele alea mici de copil. Nici un ruj neuns în jurul gurii şi nici un fard strălucitor neaşternut pe pleoape pînă sus, la sprîncene şi uneori chiar dincolo de ele. Clovn de un metru şi zece. Prinţesă de meserie, uneori ducesă sau contesă. Artist al culorilor tari, fashionistă desăvîrşită a mînecilor bufante şi a sclipiciului.

DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă Timp „E buricul tău“, îmi spune mama calm. Culege maţul mumificat de unde fusese aruncat şi mi-l flutură în faţa ochilor. „Vezi?“ Mă dau un pas în spate. E mic, nevolnic, maroniu şi-i ghicesc în cutele împietrite microbi gata să fie activaţi. Bacterii. Fluide osificate. „E scîrbos“, zic, „de ce ai păstrat aşa ceva?“ Mama tace. Înveleşte amintirea ţeapănă a venirii mele pe lume la loc în tifonul primordial. O pune în plicul îngălbenit, plicul în sertarul biroului. „De ce l-ai păstrat?“, repet. „Te ştiu curăţică şi cu toate minţile în cap“, rîd eu. Rîde şi ea. „Aşa se făcea, măi“, zice. „E o amintire.“ „Păr ai?“ plusez. „Da, şi de la tine şi de la frati-tu“, zice. „Vrei să vezi? E atît