Recent mi-am dat seama că, undeva pe drum, nu ştiu când şi unde, mi-a „obosit” optimismul. Nu mă mai pot uita în faţă către un viitor pe care credeam că pot cel puţin să-l intuiesc, dar despre care acum nu mai am nici cea ai vagă idee; nu mă mai pot gândi cu entuziasm la ziua de mâine şi, mai ales, nu îmi mai pot face viaţa aşa cum vreau eu, nu mai am opţiunea asta. Trăgând linie şi „adunând”, de unde să mai scoţi optimism?!
Nu credeam că la 24 de ani mă voi simţi absorbită în categoria celor pentru care ziua de mâine e doar o grijă în plus. Ai zice că trec prin vreo criză de vârstă mijlocie sau că intru în vreo depresie cauzată de lipsa unui loc de muncă, pierderea unei persoane dragi sau mai ştiu eu ce alt eveniment nefericit care, că vrem sau nu, ne ajunge pe fiecare dintre noi într-un moment al vieţii. Slavă Domnului, nu este cazul!
Cu toate astea, zilnic, mă copleşeşte o stare profundă de oboseală; nu cred că e oboseală fizică. De fapt, nu ştiu ce e! Am observat doar că nu sunt singura care suferă de „boala” asta pe care încă nu ştiu cum să o tratez. Aş zice, fără să exagerez, mai toată lumea din jurul meu spune măcar o dată la câteva zile „Am obosit!”, fără să menţioneze cineva din ce cauză.
Ce m-a adus pe mine aici, m-am întrebat? Nu am zeci de ani de muncă în spate, nu am copiii sau familie de întreţinut, nu am nici datorii. Atunci care să fie cauza? Nu am ştiut să îmi răspund o lungă perioadă de timp. Apoi mi-am dat seama. Mă oboseşte TOT! Mă oboseşte să mă gândesc la ce va să vină; mă oboseşte să aud în fiecare zi de Senzaţional Diaconescu, „cel mai preşedinte al poporului” care cumpără, dar nu cumpără Oltchim, să citesc despre CEO care vine, dar nu prea la Târgu Jiu, despre Ecaterina „Teodorescu” şi clasa ei zero, pe care o lasă, dar nu prea la şcoală, despre una sau alta care e cuplată cu unul sau altul, dar nu prea, lucruri despre car
