Vă amintiţi, poate, cursul acela sfîşietor de yugo-nostalgie (din Ministerul durerii de Dubravka Ugresici) pe care o tînără emigrantă, profesoară de sîrbo-croată, îl ţine unor şi mai tineri compatrioţi, refugiaţi de război. Nu e mai mult decît o încercare de comunicare, dorinţa de a-i face pe acei cîţiva sîrbi, croaţi, bosniaci, muntenegreni ş.a. să pună laolaltă, în proletara „sacoşă de rafie cu dungi roşii, albe şi albastre“ care-a oripilat Vestul, toate obiectele „yugo“ pe care şi le mai amintesc. Rezultatul e însă uimitor, un fel de terapie de grup în care obiectele – neînsufleţite, însă învestite cu funcţii noi (arheologice, spiritiste) – joacă, pe rînd, rol de paratrăsnet, de liant al grupului, de reînviere instantanee a trecutului pierdut. Conţinuturile acestor obiecte, adesea jenante şi obscure pentru alţii, sînt, pentru ei, ca bolboroselile unui „trib care rosteşte formule magice pentru a-şi invoca spiritele“. Şi devin, cu timpul, un fel de conţinuturi sufleteşti care dau formă, după oribilul război, unei lumi pentru totdeauna dispărute: „lumea dispărută a şcolilor generale şi a liceelor yugoslave, idolii culturii pop din Yugoslavia, produse Yugo, alimente, băuturi, îmbrăcăminte, maşini, yugo-design, obiecte, sloganuri, personalităţi, sportivi, evenimente, mituri şi legende socialiste iugoslave, seriale de televiziune, benzi desenate, ziare, filme...“.

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O Casandră Avem, fără îndoială, şi noi sacoşele noastre multicolore în care s-au adunat cosmoizii, ozn-urile, asteroizii altor vremuri, toate acele evocări (mai mult sau mai puţin) nostalgice din cărţi care-au făcut deja şcoală, sau doar din nenumărate experimente jurnalistice, la firul ierbii. Avem, în ultimii zece ani, mai ales reinventările recuzitei RSR-iste, în filme incredibile care ne-au liniştit cel puţin parţial cu