Am să încep prin a spune că – în forma actuală a textelor de lege care reglementează procedura fiscală – limitele dreptului de apreciere al organelor fiscale mi se par extrem de largi și de evazive. Atât de largi încât, în practică, pot da naștere unor atitudini discreționare și chiar abuzive din partea Fiscului. Desigur, mă refer la aplicarea „celebrelor“ proceduri de autoritate de care dispun organele fiscale, reprezentate de operațiunile de ajustare, recalificare și estimare, justificate – cum se putea altfel? – de un „scop nobil“, și anume stabilirea situației fiscale de fapt, reale, a unui contribuabil.

Din lipsă de spațiu, nu o să mă opresc asupra redundanțelor și inadvertențelor pe care le implică operaționalizarea în practică a acestora; am făcut-o cu alte ocazii și, foarte probabil, o voi face și pe viitor, în cuprinsul unor articole dedicate special acestor teme. În cele ce urmează, o să mă opresc asupra unor „noi găselnițe“ aplicate de Fisc pe parcurusul derulării inspecțiilor fiscale sau controalelor tematice. Spre exemplu - probabil din cauza conotațiilor fonice – constat că organele fiscale au făcut o adevărată slăbiciune pentru noțiunea de „practică abuzivă“. Și o aplică cu mare dăruire, în corelație cu prevederile art. 11 Cod fiscal, pentru a reîncadra substanța economică a unor tranzacții derulate de contribuabili (cei răutăcioși ar putea adăuga derulate de „unii“ contribuabili), asimilate cu o „practică abuzivă“ utilizată exclusiv cu scopul de a obţine un avantaj fiscal. Toate bune și frumoase, numai că noțiunea în sine de „practică abuzivă“ nu este reglementată ca atare, la nivelul definirii conceptuale, în cuprinsul Codului fiscal, deși – ca să fim sinceri – ceva de genul ăsta găsim în aquis-ul comunitar. Pe cale de consecință, este lesne de înțeles că toate criteriile emise în această direcție sunt pur subiective și, de cele mai multe