Am urmărit-o lung cu privirea atunci cînd a intrat în mare – gîndindu-mă, oarecum mîndru, că foarte probabil nu sînt singurul bărbat care o pîndeşte. A intrat în mare aşa cum intră o pisică în casă, după o zi întreagă de pîndit la păsărici: cu un oarecare tremur al membrelor, cu spinarea dreaptă şi cu opriri bruşte, în care întorcea capul uşor, ca pentru a testa aerul. Călca pe vîrfuri peste pietrele de pe fundul apei şi, privind-o, aproape simţeam răcoarea apei năpădindu-mă şi pe mine.
Am mai atins-o o dată mîngîindu-i glezna dreaptă cînd prosopul cu care se ştergea a început să atîrne lung pe lîngă ea şi să măture nisipul. M-am ridicat, i-am îndreptat prosopul şi i-am spus că în opinia mea are nevoie urgentă de un duş la camera 303 (camera mea, adică). Mi-a zîmbit, mi-a trimis un sărut din vîrful buzelor şi mi-a împins cu mîna umărul – adică s-o las în pace, cică.
DE ACELASI AUTOR Cînd dna Merkel va primi ajutoare de la Madrid (şi Bucureşti) La un vin cu Don Quijote, pe teme de infrastructură De ce UE chiar merită Premiul Nobel Ce-am putea aştepta de la aceste alegeri? Trecuserăm de miezul zilei şi, în bătaia soarelui, aerul devenea cleios, plin de mirosul marin al buchetelor de alge aduse la ţărm. În partea noastră de plajă, terenul era puţin înclinat. Pe latura dinspre vila Or’Tuicha vedeam un zid înalt de nici un metru, din pietre prinse grosier în ciment. Dincolo de el, cîţiva pini se ridicau ca nişte lumînări verzi, şi apoi începea peluza vilei, cu două-trei aspersoare ce susurau în semicercuri de apă ce se pierdeau în iarbă ca şi cum nici n-ar fi fost.
De la zidul de pietre, malul de nisip cobora uşor spre mare – nu cred că era o diferenţă de nivel mai mare de un metru, astfel încît capul meu, cum stăteam întins pe pînza mea imensă de in, era sensibil mai sus decît tălpile mele. Această poziţie îmi permitea să colind cu privirea de-a lung
