● Între un birou de la Chişinău şi unul de la Tiraspol se schimbă hîrtii. Hîrtii albe, simple, fără nici un antet pe ele. Doar semnături, fără funcţii, altele decît funcţia de „reprezentant politic“. De-o parte este Nina Ştanski, negociatoare şi ministră de Externe a Republicii Moldoveneşti Nistrene. De cealaltă parte Eugen Carpov, vicepremier pentru Reintegrare şi negociator-şef din partea Republicii Moldova. Protocolul acesta fără antete şi funcţii a fost îndelung negociat. Ministrul transnistrean nu putea să apară cu funcţia, pentru că asta însemna că Moldova ar recunoaşte că la Tiraspol există miniştri, deci un stat. Şi tot aşa. De fapt, cea mai mare parte a negocierilor de pînă acum au fost despre cum să se negocieze. Şi asta a început cu mulţi ani în urmă. În 2008 s-a întrerupt de tot orice negociere, apoi s-au reluat în 2010. La cererea Transnistriei, mai bine de un an s-a negociat tot despre cum să se negocieze, ca să nu negocieze propriu-zis pînă la alegerile prezidenţiale de la Tiraspol (iar negocierea despre cum să se negocieze nu e o chestie simplă; de pildă: de pe poziţii egale, de pe poziţii neegale? cu toate părţile garante egale?). Poziţii egale – nu vrea Chişinăul; toate părţile egale – nu vrea Rusia. Pentru că ar însemna să fie egală cu restul părţilor care garantează negocierile: Ucraina şi OSCE. Acesta este formatul 5 + 2, adică Moldova, Transnistria, Ucraina, OSCE, Rusia + UE şi SUA ca observatori. După ce nu s-au înţeles pe faza cu egalitatea părţilor implicate, s-au înţeles totuşi pe cea cu egalitatea garanţilor – motiv pentru care ruşii i-au băgat pe transnistreni în şedinţă, motiv pentru care acum spun că ei înţelegeau altceva prin chestia aia. În fine, acum negociază substanţa.
DE ACELASI AUTOR Ponta veneţianul, Antonescu cruciatul, Băsescu constituţionalistul Dicţionar de intervenţii UE în treburile interne Dragă Parlamentule, aj
