Impunerea principiului uninominal la trecutele alegeri parlamentare a fost aşteptată ca o mare şansă pentru reformarea clasei politice româneşti.
În sfârşit, s-au amăgit mulţi, politicienii cu veleităţi parlamentare şi ministeriale vor ieşi la luptă deschisă pentru voturi în faţa cetăţenilor şi nu se vor mai ascunde pe liste, cum au făcut-o atâţia ani de zile, în spatele siglei de partid. Se aşteptau mari dueluri "unu la unu”, în cele mai prestigioase colegii uninominale, veritabile înscenări, la o scară mai mică, a disputelor prezidenţiale. Uninominalul era, pe bună dreptate, o ocazie să vedem care sunt cu adevărat cei mai aplicaţi şi mai competitivi reprezentanţi ai noştri într-un Parlament blamat, pe bună dreptate, pentru subordonarea în faţa agendelor guvernamentale, pentru lipsa de eficienţă a dezbaterilor pe care le-a generat şi, mai cu seamă, pentru absenteismul sau somnul dulce al multora dintre aleşi. Uninominalul suna foarte bine în teorie. În practică, ne-am dat deja cu toţii seama ce a însemnat ultimul Parlament. De unde trebuia să fie un argument pentru responsabilitate, uninominalul a devenit - culmea politicianismului! - o scuză pentru traseism...
Ca de obicei, nu principiul e de vină, ci "originala” lui adaptare. Aplicat cu jumătăţi de măsură, cu asteriscuri potrivite cu nevoile legiuitorilor momentului, să nu se supere nici UDMR-ul, nici PNL-ul, că nu se ştie niciodată cum se ţes alianţele, votul uninominal a ajuns să promoveze în Parlament personaje care au ieşit pe locul al treilea în propriile colegii, în detrimentul câştigătorilor de drept! Cazul actualului preşedinte al Senatului, Crin Antonescu, este cel mai spectaculos dintre ele. Şi mai grav decât atât, mult-aşteptata bătălie electorală uninominală s-a dovedit, de fapt, o mare păcăleală, un "lasă-mă să te las” jucat cu mare artă, în complicitate, de întreaga clasă