Mi-ar fi plăcut să scriu, în zilele acestea de cod roșu ideologic, despre memoriile-eveniment ale lui Ion Ianoși (pe care le aștept de multă vreme) sau despre alte cărți proaspete de sezon (cum ar fi publicistica open minded a Alinei Mungiu-Pippidi). Condiția cronicarului aflat pentru cîteva luni departe de țară este, adeseori, ingrată, chiar dacă are drept compensație distanța necesară studiilor de specialitate cu care, ca bursier, se îndeletnicește. Din fericire, se întîmplă să păstrez în portofoliu cîteva noi apariții de la edituri din țară, cîteva cărți care, chiar dacă nu au autori originari din România, prezintă o relevanță specială pentru piața de idei autohtonă. Cea asupra căreia mă voi opri nu are doar un „titlu-hit“: Zonă de trecere. Despre sfîrșitul postcomunismului, ci şi un conținut pe măsură. Autorul ei, Boris Buden (n. 1958), este un filozof și intelectual critic de origine croată, în prezent visiting profesor la Berlin. Publicul românesc interesat îl cunoaște (presupun) din volume colective precum Genealogii ale postcomunismului și din alte demersuri aflate în zona noii stîngi intelectuale de tip Idea-Critic Atac. Trebuie spus că Buden propune un tip de reflecție (meta)politică și angajat-filozofică încă timid ilustrat în România, unde noua stîngă postcomunistă se răsfață de regulă în literaturizări soft care-i diminuează energia critică sau se pierde în alambicuri scholar care-o sterilizează și o obscurizează de tot. Or, autorul croat reușește să îmbine eficient rigoarea unui discurs speculativ de înalt nivel cu infuzii pop-filozofice și cochetării eseistice de natură să-l facă accesibil unui public divers. Ceva între stilul lui Slavoj Žižek și cel al lui Peter Sloterdijk, să zicem, păstrînd proporțiile, deși adevăratul său reper în materie rămîne, cred, criticul de artă Boris Groys. Postcomunismul – o poveste dură, cu un happy-end de prost gust