"Până când atinge maturitatea, omul nu poate supravieţui decât în contact cu ceilalţi. El se construieşte ca persoană doar în raport cu altul şi este doar o aparenţă că doar în singurătate se descoperă pe sine. De fapt, referinţa este celălalt. Suntem ceea ce suntem prin ceea ce suntem diferiţi de altul.
Au existat, desigur, mode culturale în care singurătatea şi introspecţia au fost considerate valori supreme, şi aici nu aş aminti decât romantismul, cu celebrii lui poeţi, de la Byron, Lamartine, Edgar Allan Poe, până la Eminescu, şi existenţialiştii, de la Saint-Exupery, la Camus. Şi pentru că am vorbit de scriitori care fac referinţă la singurătate, aş vrea să îl citez pe visătorul singuratic Jean-Jacques Rousseau, care sintetizează: «Iată-mă, aşadar, singur pe pământ, nemaiavând nici frate, nici seamăn, nici prieten, nici societate, în afară de mine însumi»".
Cu aceste consideraţii îşi începe cunoscutul psihiatru, profesorul doctor Florin Tudose, analiza asupra unui fenomen social aflat la ordinea zilei: singurătatea, o temă căreia revista noastră i-a dedicat câteva numere consecutive, alcătuite la sugestia cititorilor. Este singurătatea povară sau fericire? Un accident biografic sau o realitate a lumii în care trăim? Trebuie să o acceptăm sau să luptăm pentru a o depăşi? Iată numai câteva întrebări, adresate unui "specialist” al sufletului omenesc.
"Singurătatea devine un flagel al zilelor noastre”
- Se spune că singurătatea, această "doamnă în rochie neagră de seară”, devine un fenomen social al timpului în care trăim. Avem a ne teme?
- Din păcate, singurătatea tinde să devină un mod de viaţă contemporan. Nu aş spune un mod de viaţă modern, pentru că modernitatea mă duce cu gândul la noutate şi la beneficiile aferente ei. Paradoxal, în era Internetului şi a telecomunicaţiilor, care facili
