În zilele din urmă (dar, ce vorbesc, de luni de zile), campaniile de denigrare au atins apogeul în România. Instituţii care s-au procopsit peste noapte cu noi şefi dau la iveală cifre lungi (transcrise înadins în lei vechi, adăugând zecimale) care apar pe ecranele televiziunilor şi în titlurile ziarelor, ca şi cum ar acuza de la sine. Totul pentru a arăta, inacceptabil de tendenţios, cât s-ar fi „risipit“ în anii de criză cu promovarea culturii române, via ICR.

În cazul lui Mircea Cărtărescu, însă, căruia i se plăteşte acum poliţa celor câteva texte scrise în vară, exprimând opinia liberă a unui intelectual neangajat, al cărui cuvânt contează cu adevărat, mizeria calomniei şi a denigrării devine insuportabilă. S-a depăşit, în această privinţă, o limită care nu trebuie depăşită. În cele câteva semne de solidaritate apărute până acum, s-a spus şi s-a amintit, cât se poate de corect, că numele lui Mircea Cărtărescu intrase, încă dinainte de ICR, în circuitul valorilor europene. Era deci normal ca promovarea sa în continuare să intre printre obiectivele Institutului Cultural Român.

Dar nu numai despre imaginea noastră în exterior este vorba aici, ci şi de imaginea noastră despre noi înşine, care devine îngrozitor de urâtă şi de tulbure în clipa în care aruncăm cu pietre în valori incontestabile. Aici e limita care nu trebuie depăşită: dacă îngăduim ca denigrarea să atingă asemenea cote neruşinate, curând nu va mai rămâne nimic neatins. Ne vom scufunda în noroiul denigrării generale, pierzând orice respect pentru noi înşine.

De aceea, solidaritatea în jurul lui Mircea Cărtărescu nu e doar gestul de a-i fi aproape la greu, ci pur şi simplu reacţia de a ne apăra în faţa acestei epidemii a urii.

P.S. Cât despre cifre, ele, chiar reale, sunt într-adevăr mincinoase în mâna celor care vor să sădească şi să întreţină ura faţă de „intelectuali“. Îmbrăcate