Nu-i prima dată când scriu despre temele pe care şi le împart Caragiale tatăl şi fiul. Una dintre ele, lăsând deoparte fascinaţia pentru scrisori a unuia, şi scârba celuilalt, ori niciodată lămuritele afaceri de familie, e secretul.

Oricât ar fi de diurn bătrânul Caragiale, este, la el, miezul tainelor neguroase ale lui Mateiu. Fie şi pentru că lucrurile sunt lăsate în coadă de peşte.

De pildă, autorul lui îşi declară neputinţa, limitele omniscienţei, să zicem aşa, în privinţa destinului dlui Lefter. Schiţa se poate preta unei abordări noir, deşi felul nostru de-a o citi s-a păstrat, de obicei, în registrul comediei. Evident că e plin de pericole, destinul acesta care lucrează sub pecetea tainei. Odată tras pe sfoară, lui Lefter i se poate întâmpla, virtualmente, orice. E alegerea, perfidă, a naratorului pretins neştiutor, să-l transforme într-un bătrânel cu minţile pierdute, blocat în singurul moment relevant al unei existenţe, altminteri, anoste. Însă, trecuţi prin varii înfăţişări ale absurdului, nu putem să nu ne punem problema că duhul care-i joacă feste nu-l va lăsa în pace. E violent, şi circulă printr-un Bucureşti crepuscular, periferic, prins într-un soi de anchetă pe cont propriu. Cam la fel cum face şi Anghelache, urmăritorul urmărit. Teme romantice degradate, remestecate, precum aceea a damnării, îşi fac loc în aceste vieţi trunchiate, având o anumită stângă cie care le face (v. mecanica lui Bergson) ridicole. Dar ele nu sunt, la drept vorbind, cu nimic mai puţin tragice decât destinele pline de promisiuni neonorate de la Mateiu. Şi existenţa lui Lefter, şi cea a lui Anghelache sunt parazitate de detalii care nu-i privesc, care-i îndepărtează de esenţial. Se complac, apoi dintr-o dată văd ceva. Nu e numaidecât promisiunea unei izbăviri, pe care o caută amândoi – prin câştig brusc, sau prin degrevarea de răspundere. Nu ştim cu siguranţ