Ştiu că nu se mai poartă respectul pentru valori, că toţi suntem egali (ba chiar unii mai egali decât alţii), că orice pocitanie morală poate trece, cu machiajul adecvat, drept Adonis. Sursa: EVZ

Dar ceea ce se întâmplă în ultimii ani cu Mircea Cărtărescu (dar şi cu Gabriel Liiceanu, H.- R. Patapievici, Andrei Pleşu, Vladimir Tismăneanu, şi, mai nou, cu Andrei Cornea) atinge dimensiunile patologicului. Nulităţi pompoase, frizeriţe cu aere de ducese, gângavi urduroşi, boschetari de amvon îşi permit să terfelească, în totală impunitate, marile valori ale culturii române de azi. Nu vreau să spun că sunt singurele valori. Dar sunt valorile care, pentru public, ilustrează ideea de intelectual.

Meteahna nu e nouă. De când există această ţară, marii cărturari au fost batjocoriţi, calomniaţi, întemniţaţi ori chiar asasinaţi. Nu de străini, ci tocmai de-ai lor, de pretinşii "iubitori" ai naţiunii, de "rrromânii" gureşi, dar buni de nimic. Plecarea definitivă din ţară a lui Caragiale, în 1905, trimiterea la închisoare, în 1919, a lui Slavici de către români, după ce-l băgaseră la puşcărie şi ungurii, asasinarea, în noiembrie 1940, a lui Iorga sunt episoade ce contribuie la profilul moral al unui popor. Ceva îmi spune că, dacă ar mai fi trăit, Eminescu însuşi ar fi luat drumul pribegiei, dacă n-ar fi înfundat cumva temniţele. Aici, pur şi simplu nu e loc pentru valoare. Nu e o meditaţie amară, ci o statistică.

Anii comunismului n-au făcut decât să ducă la paroxism aplecarea spre canibalism cultural a prea multor români. Lichidarea clasei intelectuale, nimicirea fizică a adversarilor e o constantă a vieţii publice de la noi. Feţele inchizitoriale, ura încrâncenată a "indignaţilor" arată că două sute de ani de istorie n-au fost suficienţi pentru a ne cizela. Numai într-o ţară înapoiată e posibil ca omul peşterii să descindă, fără a se despăduchia,