Granituirea este o acţiune petitorie deoarece are ca scop delimitarea proprietăţilor învecinate. Cu toate acestea, granituirea nu impune reclamantului să-şi dovedească dreptul său de proprietate cu privire la porţiunile de teren asupra cărora cere a se stabili hotarul.

Dacă însă, cu ocazia granituirii reclamantul pretinde o parte determinată din terenul limitrof susţinând că vecinul ar deţine-o fără drept, granituirea implica o revendicare, iar reclamantul trebuie să-şi dovedească dreptul său (art. 584 Cod civil).

Cu alte cuvinte, cel ce solicita granituirea trebuie să-şi justifice proprietatea numai prin prezumţia legală de posesiune. În schimb, în materie de revendicare reclamantul trebuie să-şi stabilească dreptul său de proprietate asupra porţiunii de teren revendicat.

Pe de altă parte, granituirea, respectiv determinarea prin semne exterioare a limitelor dintre două proprietăţi vecine, chiar stabilită prin hotărâre judecătorească, nu constituie lucru judecat pentru porţiunile de teren cu privire la care s-a constatat o împrejmuire şi o contestaţie. O astfel de contestare, lasa deschisă calea acţiunii în revendicare prin contestaţia la granituire sau pe cale principală.

În această acţiune reală de hotărnicie părţile au o situaţie egală cu privire la sarcina probei, întrucât fiecare dintre părţi este în acelaşi timp şi reclamant şi parat.

Distincţia între acţiunea în revendicare şi acţiunea în granituire este de multe ori delicată, întrucât granituirea se poate complica adeseori prin problema proprietăţii, părţile emiţând reciproc pretenţia atribuirii unei porţiuni de teren pe care cealaltă o neagă.

Toate aceste acţiuni reprezintă însă o sancţiune parţială a proprietăţii întrucât dreptul pe care îl garantează este grefat pe una din funcţiile sale dominante, sau pe unul din avantajele accesorii pe care le conferă.

@