Când vine vorba de vacanţă, mă gândesc la un timp şi un spaţiu senine, dezmărginite, fără reguli, cu revărsare de bună dispoziţie...
Era sfârşit de vară, şi cum mai aveam nişte zile de concediu, m-am oferit să le petrec cu nepoţica mea, la mare. Mama ei (sora mea) aştepta să nască în curând un al doilea copil. La început, mi s-a părut simplu şi frumos din partea mea. Numai că propunerea a cam iscat şi o problemă gingaşă, deloc minoră: fetiţa refuza să meargă fără Woody. Woody?! Da, îmi dau silinţa să vi-l descriu. Arată ca un cartof de mărime mijlocie, cu două aripioare. Şi cu doi ochi rotunzi, cum sunt bobiţele afinelor de pădure. Are un penaj cu dungi delicate - cafenii, negre, albe. Se ţine în poziţie aproximativ verticală, bine înfipt pe terenul unde păşeşte cu picioarele-i subţiri, fragile. Este gălăgios nevoie mare, nimeni nu-l întrece. Pitpalac! Scoate nişte sunete specifice, extrem de ascuţite, încât le zgârie auzul tuturora din preajmă: "pit-pa-laac”! Presupuneam că proceda aşa ca să câştige mai multă atenţie.
Ce ciudăţenie! De câte ori începeam vreo conversaţie în familie sau cu musafirii, se iţea şi el de niciunde, făcând slalom printre picioarele noastre. Şi cu riscul de a se purta caraghios şi necioplit, ne acoperea discuţia, frazele, virgulele, cu glasu-i strident şi intempestiv, determinând-o pe sora mea mai mare să-l compare, în nenumărate rânduri, cu Woody - poznaşa vedetă a desenelor animate de la televizor. Într-un cuvânt, ne bruia... Ce mai!, avea tupeu, îndrăzneală, devenise de pomină, cu felul lui băgăcios, mereu proţăpindu-se în linia întâi. Părinţii Alinei îl cumpăraseră de la piaţă şi-l dăruiseră ei când abia împlinise cinci ani.
La vreme friguroasă, "cuibul” lui Woody, din balconul lor închis cu geamuri, îl mutau în bucătărie. Era, de fapt, un coşuleţ de pâine oval, încăpător, căptuşit
