- Stimate domnule Ovidiu Pecican, într-un context cultural-ştiinţific dominat deopotrivă de stricta specializare şi de interdisciplinaritate, "risipirea" dvs. între genuri şi specii literare atât de diferite ar fi un act de adaptare sau unul de nonconformism?

- E manie, terapie şi - dacă mai încape ceva - pasiune sinceră. Scrisul e unul singur şi fiecare subiect, fiecare temă îşi reclamă propria tratare. Poezia, proza, eseul, studiul monografic respectă, fiecare, un anume set de reguli. Iar inspiraţia este capricioasă. Nu poţi scrie zilnic cu muza alături, uneori legi frazele într-un discurs raţional care are ca scop elucidarea unei chestiuni ştiinţifice. În plus, exact ca şi pianul profesionist, ca şi pictura, ca şi gimnastica, şi scrisul necesită un exerciţiu continuu. Nu poţi aştepta cu inconştienţă, leneş, să vină "marele subiect", iluminarea, performanţa. În caz că vine, nu e rău dacă te găseşte pregătit. Pe mine parabola lui Kafka în care un ins aşteaptă temător în faţa unei porţi până când moare, fără să încerce nimic, mă irită. Recunosc, încă de la optsprezece ani mă irita şi ciobanul mioritic, blegit în faţa ameninţării cu moartea. (Despre tema baladei naţionale am scris o povestire pe atunci, apărută în volum abia anul acesta. Se numeşte Laia.) De aici şi până la cultul muncii ritmice nu mai e decât un pas. Ruşine, l-am făcut, deşi aveam un excepţional talent de leneş, păcat că l-am irosit. Să scriu îmi place, mă linişteşte, mă enervează, mă devoră, mă ignoră, mă stoarce, mă umple de energie, mă preocupă.

Deviza mea, una dintre devizele improvizate, este: "Decât puţin şi prost, mai bine mult, bine şi repede!". Desigur, românul ştie: mult şi repede înseamnă superficial. Puţin sau nimic se cheamă genialitate şi angoasă; împreună, garantează prestigiul. Lumea nu are nimic cu tine, poţi, în fond, scrie oricât, important e să nu publici, să nu laş