Să vezi culoare nesfârşite între lumi, între cei vii şi cei invizibili şi inaudibili, dar nu mai puţin prezenţi, să simţi cum ţi se transferă personalitatea în altcineva şi să-ţi doreşti să menţii controlul, spre a evita nebunia – iată substanţa periculoasă, un mixaj de fenomene autoproiective şi percepţii extrasenzoriale, din care se modelează Luiza Textoris, unul dintre cele mai tulburătoare romane din ultima vreme. Scriindu-l, Corin Braga a exploatat intens acumulările sale din studiile din domeniul psihanalizei, aducând acum în ţevile subţiri şi fragile ale epicităţii stări şi situaţii din zona informă şi masivă, chiar strivitoare, a activităţilor misterioase desfăşurate, cum spun statisticile biologilor, de cele nouă zecimi din creier de care nu prea avem habar. O modalitate de trage măcar cu ochiul în curtea virtualmente infinită a insondabilului fiinţei ar fi visul, iar eroinei i se pot ataşa mai toate diagnosticele şi alarmele la îndemâna psihiatrilor: stări alterate de conştiinţă, personalitate multiplă, somnambulism, fixaţie morbidă asupra unor lumi imaginare, catatonie, narcolepsie. Ca să mai vorbim de „clasicul” delirium tremens, vizitator frecvent al adolescentei care, până la urmă, nu va avea cum să reziste provocărilor dublului ei oniric şi va ajunge la colaps. Medicul de specialitate care apare, necesar, în carte, Vladinski, realizează că are de-a face cu o victimă fără speranţă, încercând, totuşi, şi soluţii radicale, precum şocurile electrice, spre exasperarea tatălui fetei, care nu ar dori „să-i prăjim creierii”. Suferinţele Luizei constituie un fel de replică întunecată, morbidă şi tragică, în fond, la alegrele peripeţii ale Alisei în ţara Minunilor, la care se fac oricum, referiri, iar un iepure trece prin camera fetei, scuzându-se că e foarte grăbit. Nu ne mirăm că mai este invocat şi Peter Pan, pentru că biata Luiza învaţă să zboare, dar numai