Ajungem şi la bicisnicul secol XX. În anii ’30, Henry Roland Louis Durand du Montfeuilles, zis Dodo între amici, a navigat în acvariul lumii bune pariziene răspîndind în urma lui, ca o sepie, un nor de cerneală brună, astfel încît să nu îi detectezi prezenţa. Avea un contur vag, cultiva ambiguitatea. Îl găseai prin redacţii şi cafenele traficînd zeflemitor şi cinic zvonuri & bîrfe. Te persifla împăunîndu-se cu originile lui aristocratice. Nu ştia nimeni cu ce se ocupa. Purta cele mai înfoiate batiste în buzunarul de la piept. Era văzut la hipodrom şi casino. Ar fi vrut să alerge la curse de maşini şi îl găseai atîrnat de parapet, prin garaje, cu mecanicii & piloţii, dînd sfaturi. Vorbea fără încetare despre motoare, uleiuri, pneuri, benzine. A făcut uneori pe pilotul de raliuri. Presa a înregistrat în 1931 cursa lui pînă la Saigon cu Daniel Karnim. Avea o cicatrice care îi tăia obrazul şi de care era foarte mîndru. O considera ca un panaş, o dovadă de bravură. Lăsa să se înţeleagă că în 1919 avusese un duel cu un spadasin macaronar, Paolo Cusino, sau cu un bandit, Zakka. Versiunile difereau, ca şi biografiile lui. Făcea bună impresie prin saloane. Păcat că vremurile eroice au trecut. Se simţea singur, nu-şi găsea locul. Se considera un cavaler de altădată. I-ar fi plăcut să fie curtean, să plece într-o cruciadă, să se bată în turniruri. Domnule, s-a născut prea tîrziu. Se vedea umblînd prin pădurea întunecată cu o ceată de cîini, hăituind vînatul. Ştia numele fiecărui cîine de pe moşie, al cui este, vîrsta, ce boli are. Povestea neobosit despre isprăvile lor. Cîinii au rămas marea lui pasiune pînă cînd a închis ochii. Îşi invita amicii iarna pe domeniul lui să tragă cu puşca la căprior, vulpi şi mistreţ. El – mare maestru de ceremonii. Tot anul trăia numai pentru acele zile. Visa revenirea Evului Mediu – vremuri cînd încă nu se amestecase grîul cu neghina. Îşi