Dictaturile în tonuri gri-beton, ca şi războaiele-n kaki (mai puţin acelea „în danteluri“; şi netăgăduind, se înţelege, marile amoruri inter arma, aceste cvasimistice pasiuni, ba nici chiar aventurile furtive sau „sărutările furate“), sînt, în principiu, anafrodisiace, – în ciuda fantasmelor de tip erotic compulsiv ce bîntuie printre monahi, printre ocnaşi, printre ostaşi (de unde şi versurile, bunăoară, ale sublocotenentului metec Guillaume de Kostrowitzky: „Deux fusants/ Rose éclatement/ Comme deux seins que l’on dégrafe“).

Acestora (războaie, dictaturi) le urmează, prompt, devergondajul, ca şi, în toate accepţiunile, corupţia: lui Robespierre, incoruptibil şi virtuos, prea-decoltata Notre-Dame de Thermidor şi uşuraticele merveilleuses, ca şi, pandant al lor, les muscadins, – tot astfel cum les années folles, războiului dintîi mondial. Libertatea ca eliberare, adică într-un stadiu incipient, e, pare-se, plurală: libertăţi (cf., între alţii, Lucian Blaga: „În teatre, strigă luminile, se exaltă libertăţile insului“ – s.m.): proaspăt dezrobiţii, liberţii, – libertini. Nu erotismul, existent şi înainte (la modul, însă, oarecum catacombal), dar ostentaţia lui, acum, triumfă; ca şi, de altfel, exhibarea avuţiei: luxul şi luxuria merg de mînă. Ipocrizia (ultimul omagiu adus, de către viciu, virtuţii) inutilă, – nu-şi prea mai pierde nimeni vremea cu arta prefăcătoriei. (Reversul e că, fără riscuri, nici oprelişti, intensitatea pasională scade, pasiunea devenind, cu timpul, o passade, cînd nu de-a dreptul un passe-temps şi/sau un hobby.) Nu toate dictaturile, desigur, sînt ipocrite, filistine, puritane (după cum nu numai ele pot fi astfel: dovadă pruda eră victoriană); dar dictaturile sau, mai curînd, sistemele totalitare, etatizează pînă şi amorul, încălcînd, impudic şi brutal, taina însăşi a intimităţii: pragul iatacului e transgresat. Ca să nu mai spunem că iu