S-a stins unul dintre cei mai mari autori români contemporani. Colegii lui înzestraţi cu luciditate ştiau asta de multă vreme, totuşi puţini au spus-o cu voce tare. Alexandru George (retractil, ascuns, de abordare dificilă, fără nici un sprijin mediatic) chiar asta a fost şi mai ales asta va rămîne. Scriitor total - prozator, critic de maximă autoritate, editor desăvîrşit, traducător subtil: cîţi le-ar putea uni pe toate într-o singură persoană! În istoriile literaturii române ale secolului XX de peste două sau trei decenii, dimensiunile lui vor merge crescînd pînă la dobîndirea oficială a statutului său, care e important.
Istoria recentă s-a încrîncenat asupra multor autori din România; puţini oameni de mare clasă din domeniul literelor au suferit însă opresiunea comunistă aşa cum a suferit-o Alexandru George, pe toate planurile existenţei şi ale creaţiei. Spre deosebire de alţi companioni de generaţie şi de suferinţă, asupriţi pînă la anihilare (Constant Tonegaru, Dinu Pillat, Radu Petrescu etc.), Alexandru George a învins în felul lui istoria. Cum? Construindu-şi tăcut, modest, dar eficace, un model propriu de supravieţuire şi de scris.
Realizînd, încă din prima tinereţe, că regimul instalat în ţara noastră după război îşi propusese distrugerea celor asemenea lui, şi-a petrecut viaţa încercînd să ocolească numeroasele şi redutabilele piedici ce i se puneau în cale. Într-un regim care îi interzisese accesul la studii superioare şi în care cenzura urmărea atent fiecare rînd scris, trebuia să existe totuşi o ieşire onorabilă, excluzînd – din principiu şi sub orice formă – pactizarea cu puterea detestată.
Şi-a inventat atunci un stil de existenţă şi de creaţie al cărui unic autor, posesor şi utilizator a devenit. Ce pretindea de la societate inventatorul Simplelor întîmplări...? Foarte puţin, după cadrele comune, imens de mult, după aspiraţiile lui: