Titlul nu-mi aparţine; o declar de la bun început, pentru a nu fi acuzat de plagiat. Îl împrumut de la Cioran, care, în ianuarie 1933, a publicat în Calendarul un articol cu acest titlu (citatele le reproduc din volumul lui Mircea Vulcănescu, De la Nae Ionescu la „Criterion“, publicat de Humanitas în 2003). Astăzi „spiritul“ nu se mai poartă, în discuţiile despre politic, cel puţin. Hai să spunem că este vorba despre „substratul cultural al politicului“. Dar se vorbeşte mult în zilele noastre post-postmoderne despre un „substrat politic al culturalului“. Poate chiar şi mai mult decît despre primul. Cum definim atunci baza, fibra politicului, de care vorbeam în „Intersecţia“ trecută? În articolul menţionat, Cioran îşi justifica scepticismul său radical în ceea ce priveşte politicul prin constatarea că „imperativul istoriei“, impus de ideologii şi de organizaţiile politice, nu poate anula o perspectivă antropologică. O perspectivă care afirmă că „sursa inconsistenţei lumii sociale şi istorice nu rezidă în insuficienţa ca atare a sistemelor ideologice, ci în insuficienţa iremediabilă a omului şi a vieţii“’ (Vulcănescu, p. 103). Observaţia de mai sus pare foarte heideggeriană, dar la data publicării articolului, Cioran încă nu vizitase Germania (va ajunge acolo cu o bursă Humboldt doar în toamna lui 1933 şi va rămîne pînă în toamna lui 1934), şi printre filozofii germani ai secolului îi frecventa la acea dată mai degrabă pe Husserl şi Simmel. Tînărul Cioran ajunge aşadar, în propriul său sistem de referinţă, la o înţelegere gnostică a lumii. Poate datorită lui Şestov, care îi inculcase – ca şi lui Benjamin Fondane – un profund dispreţ (dacă nu o teamă chiar) faţă de tirania ideilor (vezi diatribele acestuia din urmă împotriva Ideii, în volumul său Rimbaud le voyou, scris cam în aceeaşi perioadă). Dacă, rezumînd într-un mod foarte schematic (şi simplist), spiritual