Prima dată l-am cunoscut pe Constantin Lupeanu. Mi l-a prezentat Mihai Sin şi am luat masa toţi trei la un restaurant chinezesc, unde Constantin Lupeanu ne-a explicat, răbdător, cum se numeşte fiecare fel de mâncare, din ce îl prepară chinezii, ce semnificaţie are în tradiţia lor culinară. Iată, îmi spuneam în sinea mea, stau la masă cu Sin şi cu un sinolog!
Apoi, am avut prilejul să o cunosc şi pe Mira Lupeanu, soţia sinologului. Ce femeie frumoasă era! Ce inteligentă! Şi ce bună cunoscătoare a culturii chineze! Îi plăcea, într-o discuţie, să se joace (inclusiv cu focul), atingând, în treacăt, subiecte politice interzise sau făcând aluzii erotice îndrăzneţe, din plăcerea, nu lipsită de o anumită cruzime, de a-i vedea pe cei din jur roşind.
A murit, prematur (la 11 octombrie 2006, la vârsta de 62 de ani). Din când în când, mai ales atunci când se apropie 11 octombrie, îmi aduc aminte că nu mai e pe lume şi mi se face dor de ea.
A tradus din literatura chineză şi a scris studii despre cultura marii ţări asiatice. Dar mai ales s-a manifestat ca poetă.
Originalitatea poeziei ei este evidentă. Mira Lupeanu nu imita pe nimeni şi nu-şi făcea o preocupare din a fi la modă. Cu toate acestea, poezia ei nu este demodabilă. Cine o citeşte pentru prima oară poate crede, deopotrivă, că are în faţă o traducere a manuscriselor de la Marea Moartă sau un mesaj venit din viitor.
În istoria poeziei româneşti, această operă poetică relativ întinsă (distribuită în şapte volume, publicate pe parcursul a douăzeci şi ceva de ani: Ipostaze, 1977, Zăpezi în toiul inimii, 1982, Călăuza luminii, 1984, Recoltă de zbor, 1986, Sub zodia Cărţii, 1996, Poeme din flori, acreditate de scrisori, 1997, Autobiografia timpului ce mi-a fost scris, 1998) încă n-are un loc stabilit. Dacă ar fi fixată undeva anume, ar produce perturbaţii în ierarhia de valori existentă, as
