Stînd eu de vorbă zilele astea cu un matematician bulgar care predă la Bre­men, la un mic colegiu de limbă engleză (Jacobs University), am aflat cu stupoare că, an de an, românii sînt printre cei mai buni studenți ai săi. E vorba despre absolvenți de liceu românesc care, dintr-un motiv sau altul, îşi dau licența în inginerie la acel colegiu. După spusele interlocutorului meu, nu sînt etnici germani, unii nici nu știu germana (ideea acelei universități e să „vîndă“ educație germană în engleză), sînt „români obișnuiți“, dintre care unii se întorc în țară după absolvire. Dar nu asta a fost surpriza cea mai mare, ci opinia lui că liceul românesc a reușit cumva să nu decadă prea mult și e capabil încă să scoată absolvenți cu o minte suficient de limpede și cu un bagaj rezonabil de cunoștințe și abilități necesare unei gîndiri corecte. Îmi vorbea despre tineri care înțeleg un enunț, înțeleg necesitatea unei demonstrații pornite de la definiții și ipoteze și chiar pot urmări și, uneori, pot duce la capăt singuri asemenea demonstrații. Îmi mai spunea că acești studenți români sînt teroarea masei de studenți din acel colegiu, inclusiv a celor germani, pentru că românilor li se par banale cursurile de „calculus“ (analiză matematică pentru ingineri), în timp ce restul lumii are dificultăți extrem de serioase. Sigur, m-am bucurat, dar nu m-am putut abține să nu mă plîng de eliminarea geometriei sintetice din liceu și de atotputernicia geometriei vectoriale și „analitice“, motive de melancolie și îngrijorare pentru cei convinși că geometria elementară clasică formează cel mai bine mintea. „Ce importanță are?“, mi-a replicat colegul bulgar, „singurul lucru care contează e ca absolvenții să aibă cunoștințe bine fixate cu care să poată opera corect. Or, absolvenții voștri le au. Pe baza lor se poate clădi orice“. O fi avînd dreptate? Poate că, într-adevăr, se poate ajunge la a