Prelegere despre sens în poezie la Mircea Ivănescu:
…mopete e abstras
acum în nişte gânduri cu o atâta
de fină
melancolie în fiecare din ele încât s-a
retras
din ele şi cel mai distilat înţeles.
Poezia lui Mircea Ivănescu este un tratat despre absenţa oricărui fundament.
Am vrut într-un rând să dau unui volum titlul Comentariu perpetuu, fără să ştiu că- l dăduse Mircea Ivănescu unui soi de jurnal, nepublicat. M-a prevenit Şerban, care ştia. Există deci şi posibilitatea de a plagia anticipat.
Spusă de Mihai Zamfir istoria literaturii noastre e o poveste pe care o citesc cu plăcere chiar şi unde nu sunt de acord cu el. Mă întreb dacă plăcerea asta nu i-ar putea îmblânzi pe ideologii tineri care susţin că o istorie a literaturii nu numai că nu se mai poate scrie, dar nici n-ar mai trebui încercat.
Revista propune o temă: cum îl citim astăzi pe Caragiale. Eu îl citesc ca de când mă ştiu. Caragiale este dintre cei, foarte puţini, care n-au îmbătrânit. Decât că e adevărat ce spune directorul României literare. Lui Caragiale i-a lipsit un bun autocontrol. De aceea, din ce a scris el multe lucruri cad, dar nu fiindcă s-au perimat. Erau căzute din capul locului. Aş adăuga la exemple versurile excesiv de modeste trimise, cu încredere, spre publicare, de la Berlin. Însă propun un amendament la ideea lipsei de autocontrol. Aceasta înceta în scrierile bune, care rămân. Acolo stăpânirea de sine este mai mare decât la oricare alt autor român. Iar asta, cred eu, deoarece Caragiale a fost cel mai muzical. Arta este formă pură. Rezistă cel mai bine cea mai puţin poluată de conţinut.
Radu Sergiu Ruba: „Dacă n-ar fi fost ăsta, declară un cetăţean al urbei, azi ne-am numi tot Haimanale.”
Există importanţă şi există valoare. Ce a modificat scriitorul în literatura locului
