„…în definiția omului, a lui homo humanus, intră în mod obligatoriu libertatea – o noțiune ce nu se poate defini, dar pe care o simțim cu toții de îndată ce medităm la propria noastră condiție“. Alexandru George – Pro Libertate, Editura Albatros, 1999 Această libertate, condiție sine qua non a unei asumări existențiale a literaturii, dar și element structural identificabil în toată literatura propriu-zisă a lui Alexandru George, este cea care asigură „calea de acces“ spre două dintre cele mai importante romane ale scriitorului. Mă refer aici la cuplul romanesc Oameni și umbre, glasuri, tăceri –Seara tîrziu. L-am ales pentru că mi se pare ideal în situația de față (cea a analizei noastre, nu cea tragică, a dispariției autorului): Seara tîrziu este jurnalul scrierii (sau, mai curînd a redactării) unui roman, ce avea să fieOameni și umbre… Literatura ca paidee, jurnalul care punctează etapele aceleiași învățări, formarea intelectuală ca scop al existenței: departe de a fi o formulă artificială, drumul lui Alexandru George, care i-a făcut pe critici să-l apropie de Școala de la Tîrgoviște, este mai curînd o extensie a metodei proustiene, receptată pe filiera Camil Petrescu. Același Camil îi va inspira caracterul polemic al eseurilor: Alexandru George a refuzat constant eticheta de critic literar – într-un interviu acordat lui Daniel Cristea-Enache declarîndu-se eseist pur-sînge, adversar ireconciliabil al cronicii de întîmpinare, al criticii în general. Critica s-ar aneantiza odată cu atingerea scopului… Lucru oarecum logic în economia operei lui Alexandru George, unde romanul, sub aparența diaristică, nu este altceva decît discurs asupra metodei. O aventură interioară Ce m-a frapat (și nu știu dacă a mai fost remarcat) este faptul că libertatea, în opera lui Alexandru George (și în viața sa, aș adăuga) este obținută, mai întîi, printr-o delimitare de societate, pr