Au dispărut zilele trecute dintre noi marele romancier şi memorialist Constantin Ţoiu (1923-2012) şi strălucitul eseist, prozator şi traducător Alexandru George (1930- 2012).

Întâmplarea face ca între cei doi să existe mai multe puncte comune. În primul rând, amândoi au fost nişte bucureşteni ireductibili. De la Mateiu Caragiale, pe care amândoi l-au admirat şi despre care au scris, nimeni n-a evocat Bucureştiul istoric dintre Cişmigiu, Calea Victoriei şi Lipscani mai bine decât ei. Plimbările personajelor lui Ţoiu printr-o Capitală, care mai avea încă parfumul de altădată în anii 1950, în care generaţia mea o descoperea, reprezintă un ghid perfect şi fermecător. Alexandru George iubea Bucureştiul atât de mult, încât, rugat o dată să se adreseze Conferinţei Asociaţiei Scriitorilor din Capitală, spre a-şi susţine candidatura în Comitetul de conducere, le-a tras un straşnic perdaf participanţilor, majoritatea „vinituri“, sub cuvânt că nu cunosc nici măcar locurile de veci ale scriitorilor din Cimitirul Bellu. (În paranteză fie spus, ca urmare, a primit doar cinci voturi, ocupând ultimul loc, la „balotaj” cu Eugen Barbu, pe care îl detestau cei mai mulţi.)

În al doilea rând, amândoi aparţineau unei generaţii temeinic şcolite, a căror cultură literară şi istorică nu va fi egalată decât de foarte puţini în generaţiile următoare. Adăugând la aceasta o experienţă excepţională de viaţă, ne explicăm de ce amândoi au fost înclinaţi spre memorialistică. Romanele lui Ţoiu sunt pline de tablouri ale lumii româneşti de altădată şi de portrete ale unor personalităţi pe care le-a cunoscut personal. La rândul lor, eseurile lui Alexandru George dovedesc o intimă familiaritate cu un trecut care spune din ce în ce mai puţin tinerilor de astăzi şi cu oameni de seamă, de care grăbita noastră actualitate se dezinteresează cu totul. Publicistica lui de după 198