Cea mai recentă carte semnată de Livius Ciocârlie – La foc mărunt – îi oferă cititorului (ca şi celelalte volume ce compun „cartea fără sfîrșit“ a „contabilităților existențiale“) plăcerea de a rămîne captiv în meandrele unei gîndiri care îi provoacă și îi surprinde chiar și pe cei obișnuiți deja cu stilul inconfundabil al însemnărilor sale diaristic-eseistice. Zîmbetele bruște provocate de umorul subtil al eseistului și de (auto)iro­nia sa șfichiuitoare nu spulberă gravitatea sau profunzimea reflecției, ci doar o coboară, de pe soclul țeapăn al cugetării reci, pe potecile existențial-livrești bătute la pas, o viață întreagă, și filtrate prin ochiul scepticului care ar putea fi impresionat de lume, de oameni, de cărți, dacă nu și-ar avea mereu la îndemînă luciditatea necesară detașării. Zîmbetul smuls cititorului de către Livius Ciocârlie este la fel de paradoxal ca și reflecțiile din cărțile sale. Surîzi și cazi pe gînduri. Îndelung, căci adierile metafizice sînt ascunse iscusit în nuanțe pieziș-abrupte, ce nu se lasă pătrunse ușor. Iată, de pildă, acest fragment de­spre sensurile lumii, cele obiectiv-inexistente și cele inventate, în care autorul excelează în fluidizarea echivocurilor: „Lumea nu e absurdă decît din perspectiva celui care a crezut în unitatea și semnificația ei. Lumea e în toate felurile și, ca semnificație, în nici un fel. Mă refer la lumea lume, nu la lumea gîndită de om“. Cugetările despre trecerea timpului se înscriu în aceeași sferă a surprinderii invizibilului prin care se vede: „Se spu­ne «clipa care trece». Nu tot prezentul trece. Uneori, el este. Ceea ce este el nu poate să nu mai fie, atunci cînd, într-adevăr, a fost“. Sînt rînduri care musai cer să fie adîncite în propriile gînduri, dacă vrem să spunem „am înțeles“. Condiția scriitorului prins între viață și literatură este una dintre principalele linii deschise pe care se înscriu